Adevăr şi mitologie în filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu

Nicolaescu amendat de critici, dar apreciat de public

Niciun film al lui Sergiu Nicolaescu nu a intrat într-un top 10 al celor mai bune filme româneşti ale tuturor timpurilor realizat în 2008 prin votul a 40 de critici. Sunt unul dintre acei critici şi trebuie să admit că nici eu nu am votat vreun film al său între primele 10. Sunt absolut sigur însă că dacă s-ar face vreun top al celor mai bune filme româneşti pe genuri, filmele sale ar domina cu autoritate categorii precum filmul istoric şi filmul de aventuri.

E dificil de precizat câte filme istorice a realizat Sergiu Nicolaescu întrucât în unele dintre ele avem de a face cu un amestec de film istoric şi film de aventuri iar în alte de cazuri de adaptări pentru ecran ale unor opere literare prestigioase. În schimb, putem constata uşor că din cele 47 de filme de lungmetraj pe care le-a realizat (la care se adaugă serialul istoric Pentru patrie) în nu mai puţin de 42 acţiunea are loc în trecut (referindu-se la o epocă măcar cu câteva decenii anterioară momentului filmării) şi doar câteva sunt „de actualitate” (evident, pentru momentul filmării). La rândul său, scriitorul şi scenaristul Titus Popovici, colaborator al lui Nicolaescu la nu mai puţin de 10 filme, a realizat scenarii pentru 33 de filme dintre care 22 au de asemenea acţiunea în trecut. Se poate conchide că cei doi au manifestat o pasiune constantă pentru istorie şi de aceea au ajuns maeştrii filmului istoric românesc.

Dacă avem în vedere succesul de box-office vom constata că între primele patru filme româneşti ca număr de spectatori sunt trei filme de Nicolaescu (Nea Mărin Miliardar, Mihai Viteazul şi Dacii) iar în primele 17 sunt şapte filme ale sale (cele amintite anterior, cărora li se adaugă Nemuritorii, Cu mâinile curate, Revanşa şi Un comisar acuză). Pe lângă un incontestabil succes de public al filmelor lui Nicolaescu trebuie să constatăm că recordul absolut al numărului de spectatori în România îl deţin comediile Nea Mărin miliardar (1979, regia Sergiu Nicolaescu) cu 14,64 milioane de spectatori şi Păcală (1974, regia Geo Saizescu) cu 14,63 milioane de spectatori însă acestea sunt urmate de cinci filme istorice (Mihai Viteazul, Dacii, Neamul Şoimăreştilor al lui Mircea Drăgan, Tudor al lui Lucian Bratu şi Columna lui Mircea Drăgan) şi abia apoi urmează câteva de aventuri: pe locul 8 Haiducii lui Dinu Cocea, pe 9 Şapte băieţi şi o ştrengăriţă a lui Bernard Borderie, pe locul 10 Ştefan cel Mare. Vaslui 1475 al lui Mircea Drăgan, pe locurile 11 şi 12 Nemuritorii şi Cu mâinile curate ale lui Nicolaescu şi abia pe locul 13 un western, Profetul, aurul şi ardelenii al lui Dan Piţa. Evident, statisticile din timpul comunismului nu trebuie acceptate întru totul şi se recunoaşte că şi în cazul cifrelor oferite de Romania Film s-a procedat la unele ajustări în favoarea filmelor mai „serioase”.

În ceea ce priveşte numărul de ţări în care au fost vândute filmele situaţia este uşor diferită. S-au vândut bine un film-catastrofă (Explozia, regia Mircea Drăgan, în nu mai puţin de 40 de ţări!), parodii poliţiste (S-a furat o bombă al lui Ion Popescu- Gopo, în 28 de ţări), filme pentru copii (De-aş fi Harap Alb şi Maria- Mirabela ale lui Gopo în 28, respectiv 20 de ţări; Mama al Elisabetei Bostan în 24 de ţări), filme de aventuri (Cu mâinile curate în 27 de ţări, Un comisar acuză în 24 de ţări, Cuibul salamandrelor în 26 de ţări), istorice (Neamul Şoimăreştilor în 27 de ţări, Dacii în 24 de ţări, Pe aici nu se trece, tot al lui Nicolaescu în 22 de ţări), cu haiduci (Răpirea fecioarelor al lui Dinu Cocea în 16 ţări, western (Profetul, aurul şi ardelenii în 15 ţări) etc. Putem conchide că de data aceasta Mircea Drăgan, un alt regizor care a abordat cu succes filmele istorice şi de aventuri, l-a învins pe Nicolaescu. Două filme de suspense ale sale, Explozia şi Cuibul salamandrelor şi chiar filmul istoric Neamul Şoimăreştilor, s-au vândut în mai multe ţări decât filmele lui Nicolaescu.

Proliferarea genului istoric

Se poate spune că proliferarea genului istoric în cinematografia românească între 1966- 1989 se datorează deopotrivă comenzilor din partea autorităţilor, cât şi succeselor timpurii ale lui Nicolaescu, care au devenit un exemplu de urmat. Filmele istorice de până atunci precum Tudor (1962, regia Lucian Bratu) şi Neamul Şoimăreştilor (1965, regia Mircea Drăgan) au fost mai puţine, iar ca valoare au fost evident inferioare. Pentru a înţelege cu adevărat contribuţia lui Nicolaescu la impunerea genului la noi se poate face o comparaţie şi cu filme ulterioare cu subiecte asemănătoare realizate de alţi regizori chiar mai târziu. Astfel, dacă vom compara Dacii

cu Burebista (1980, regia Gheorghe Vitanidis), respectiv Mihai Viteazul cu Buzduganul cu trei peceţi (1978, regia Constantin Vaeni) şi Vlad Ţepeş (1979, regia Doru Năstase), vom observa superioritatea clară a filmelor lui Nicolaescu. Doar Ştefan cel Mare- Vaslui 1475 (1974, regia Mircea Drăgan) se apropie de nivelul lui Nicolaescu în ceea ce priveşte scenele de luptă.

Dacii/Les Guerriers (1966, România- Franţa) este o primă superproducţie realizată în România, cu decoruri impresionante şi mii de figuranţi pentru scenele de luptă, a cărei acţiune urmăreşte în mare adevărul istoric dar care include numeroase episoade ficţionale spectaculoase şi emoţionante pentru publicul românesc. Nicolaescu recurge la montajul paralel reuşind să înfăţişeze deplasarea ambelor armate, cu un efect cumulativ în tensiunea dramatică. Regele dac Decebal (interpretat de Amza Pellea) are în film un fiu, Cotyso, care se dovedeşte un luptător iscusit în întrecerile tinerilor dar care este sacrificat pentru a obţine bunăvoinţa zeilor în războiul cu romanii, dar şi o fiică, Meda (Marie- José Nat), de care se îndrăgosteşte generalul Severus (Pierre Brice). De asemenea, Decebal însuşi îl învinge în luptă pe Severus. Elementele ficţionale sunt abundente şi deşi, evident, măgulesc sentimentul patriotic, sunt în parte plauzibile iar regizorul se dovedeşte de la acest prim lungmetraj al său un maestru al scenelor de bătălie astfel încât va putea apoi să facă şi alte filme istorice cu buget mare în timp ce alţi regizori români vor beneficia de voga filmelor istorice. Nicolaescu a avut inspiraţia să nu realizeze el şi Columna/ Der Tyrann (1968, România- Germania, regia Mircea Drăgan), sequelul Dacilor, în care s-a încercat facil să se reconstituie naşterea poporului român în două ore prin exemplul unei preotese şi al unei prinţese dace care au conceput copii cu soldaţi romani.

Mihai Viteazul este cel mai bun film istoric românesc

De data aceasta scenaristul Titus Popovici şi regizorul Sergiu Nicolaescu vor avea în mărturiile istorice destule elemente dramatice astfel încât deşi filmul este spectaculos, respectă aproape întru totul adevărul istoric. Problema lor a fost să aleagă câteva din acestea, cele mai semnificative. Astfel, spre deosebire de răspopitul (interpretat de Toma Caragiu) din Răzbunarea haiducilor (1967) şi păstrat în celelalte filme de Dinu Cocea, care a fost inspirat probabil de Friar Tuck din ceata lui Robin Hood, Popa Stoica (interpretat de Mircea Albulescu) este un personaj istoric atestat de cronici, care a luptat în oastea lui Mihia Viteazul. Chiar şi manicheismul inerent în asemenea filme este aici minimal căci Mihai Viteazul (Amza Pellea) are un prieten turc, Selim Paşa (interpretat chiar de regizor), şi are o relaţie destul de încordată cu soţia sa, doamna Stanca (Ioana Bulcă), căci îi cheltuieşte averea în războaie iar ea ajunge să-l blesteme după ce fiul lor moare în luptă.

Eroul este înfăţişat în aproape toate ipostazele pe care le-a trăit şi domnitorul muntean real: răbdând umilinţele creditorilor la puţină vreme de la urcarea pe tron, nevoit să accepte suzeranitatea principelui Sigismund Bathory al Transilvaniei pentru a obţine ajutor împotriva turcilor, aruncându-se el însuşi în luptă pentru a înclina balanţa victoriei împotriva turcilor la Călugăreni, mândru când ajunge pe tronul Transilvaniei şi al Moldovei, fugar şi nevoit să solicite ajutorul împăratului Rudolf al II-lea al Austriei. El apare în mod veridic în primul rând ca un conducător de oaste iscusit şi curajos, destul de incomodat de alte ipostaze. Abia filmul lui Constantin Vaeni Buzduganul cu trei peceţi va încerca cu mai puţin succes să-l înfăţişeze pe Mihai Viteazul în ipostaza de domnitor şi diplomat. Deşi celelalte personaje reconstituie şi ele figuri istorice reale, sunt abia schiţate dar respectă sursele istorice. De fapt, Titus Popovici şi Sergiu Nicolaescu s-au dovedit mereu minuţioşi în detaliile istorice. Scenele de bătălie sunt antologice nu numai prin mişcarea impresionantă a armatelor, ci şi prin prim-planuri, unde cascadorii, pe care practic Nicolaescu i-a inventat în România, reuşesc căderi de pe cal spectaculoase, fără precedent în filmele est- europene. Amza Pellea dar şi ceilalţi actori sunt convingători în rolurile lor, încât Nicolaescu a putut dovedi că poate avea succes într-o superproducţie fără vedete internaţionale.

Mihai Viteazul între reproşuri şi mitologie

Un exeget pe care îl preţuiesc le reproşează recent lui Nicolaescu şi lui Titus Popovici „dimensiunea religioasă zero sau chiar negativă” a lui Mihai Viteazul. În sensul „consistenţei” crezului ortodox al lui Mihai Viteazul menţionează chiar o promisiune a Papei de a-i acorda domnia ereditară a Transilvaniei. Argumentul este evident irelevant căci papalitatea în timpul lui Clement al VIII-lea nu avea autoritate deplină nici în Italia iar domnitorul român a cucerit Transilvania de două ori beneficiind de fiecare dată de sprijinul parţial al lui Rudolf al II-lea, care de fapt urmărea anexarea teritoriului. Imperiul habsburgic (din 1867 Imperiul autro-ungar) începuse deja să anexeze teritorii ale Ungariei de la turci şi începuse ofensiva asupra Transilvaniei, pe care o va anexa vremelnic în 1598, între 1601- 1603 şi apoi pentru peste două secole între 1711- 1918. Sfârşitul eroului, ucis din ordinul generalului Basta, confirmă dacă mai era nevoie raportuile politice reale. De fapt, dacă ne amintim bine filmul, vom constata că Mihai Viteazul îşi face de două ori cruce, este încoronat la Alba-Iulia şi Suceava cu preoţi, după Mirăslău se întâlneşte cu doamna Stanca într-o biserică, împăratul Rudolf al II-lea este înfăţişat pentru prima dată rugându-se în Catedrala Sf.Vit din Praga, în plus îşi mai fac cruci şi se roagă nunţiul papal Malaspina, principele Sigismund şi Popa Stoica (personaj istoric real intepretat de Mircea Albulescu) de vreo două ori. Reproşul este deci nedrept, ba chiar înclin să cred că până şi canalul TV Trinitas ar fi mulţumit de dimensiunea religioasă a filmului căci după 1989 doar în După dealuri şi Binecuvântată fii, închisoare! apar mai multe aspecte ale credinţei ca în Mihai Viteazul al lui Nicolaescu şi Titus Popovici.

În general, a constata manifestări ale ateismului în timpul comunismului este just şi normal, însă aici nu este cazul. De asemenea, în general în filmele istorice realizate în timpul comunismului eroilor, fie ei chiar voievozi, li se atribuie o atitudine de simpatie pentru clasele exploatate, pentru ţărănime, parţial explicată de interesul comun al voievodului de a-şi consolida domnia şi al ţăranilor de a se apăra de marii feudali. Însă filmul Mihai Viteazul în spiritul realităţii istorice conţine şi două referiri la legarea ţăranilor de glie, un aspect negativ al domniei lui Mihai şi, evident, neconvenabil autorităţilor comuniste.

Aşa cum se poate constata citind cu atenţie genericele, Nicolaescu a avut mereu consultanţi istorici reputaţi (de la Constantin C. Giurescu până la Nicolae Stoicescu, cea mai mare autoritate în Vlad Ţepeş, a cărui monografie a fost publicată în cinci ţări), istorici militari, profesori de istoria artei, arhitecţi şi experţi în efecte pirotehnice şi arme. Poate de aceea doar în filmele sale tunurile şi celelalte arme de foc au zgomote distincte în Mihai Viteazul, Războiul de Independenţă sau Cu mâinile curate. În schimb, în producţiile altor regizori situaţia este din acest punct de vedere tragi-comică căci armele scot cam aceleaşi sunete, fie că sunt muschete sau puşti, respectiv tunuri din secolul 15 sau 19.

Din păcate tratatele şi manualele de istorie de azi proliferează în mod grav mai multe legende naţionaliste şi ipoteze cu argumente insuficiente atunci când menţionează că Litovoi şi Seneslav erau voievozi români, la fel şi cele de religie când afirmă că Dionisie Exiguus era român sau că apostolul Andrei i-a creştinat pe geto-daci. Putem conchide că, în mod paradoxal dar inacceptabil, aceste lucrări ştiinţifice de azi fac mai multă propagandă naţionalistă decât o fac Titus Popovici şi Sergiu Nicolaescu în filmul de ficţiune Mihai Viteazul.

Sergiu Nicolaescu a filmat pentru Mihai Viteazul la Istanbul, inclusiv în palatul Topkapî, dar fără a avea autorizaţie, aşa cum a avut pentru scenele filmate la Praga. De fapt, filmările sale în străinătate pentru un film de ficţiune românesc au reprezentat o premieră pentru un regizor român în timpul comunismului. El mi-a relatat că a recurs la o stratagemă pentru a obţine permisiunea de a filma la Topkapî. L-a trimis pe Gheorghe Pîrîu la ministrul turc al Culturii şi i-a cerut să-l sune din anticamera acestuia, în timp ce el se afla împreună cu directorul muzeului. Nicolaescu a pretins că a vorbit cu ministrul în franceză iar directorul l-a crezut şi a acceptat trei mii de mărci ca plată. În ultima zi, filmând foarte matinal exterioare şi arborând un steag otoman roşu, a atras atenţia poliţiei turce care i-a cerut autorizaţia scrisă de filmare. Nicolaescu terminase de fapt filmarea aşa că a părăsit intempestiv Turcia împreună cu negativul şi actorii. Camioanele cu recuzită şi reflectoare au fost oprite o vreme de vameşii turci care au căutat în zadar pelicula. Ulterior, ambasadorul Turciei a înaintat un protest, pe care l-a retras după ce a putut vedea într-o proiecţie specială secvenţele filmate la Istanbul. Înclin să cred această relatare, în timp ce unele detalii ale vieţii lui Nicolaescu vor rămâne probabil neclare şi contradictorii căci criticii nu i-au acordat importanţă măcar în ultimii ani, ceea ce explică măcar în parte unele din exagerările la care a ajuns în mărturisirile sale.

Circulă legenda că un luptător de la Călugăreni are un ceas la mână. Este posibil ca la premieră să fi existat această scăpare. Când am văzut filmul prima dată eram copil şi nu am reţinut un asemenea amănunt, mai târziu am auzit legenda însă, când am revăzut filmul de câteva ori la televizor şi pe video, ceasul nu apare. Este posibil ca regizorul să fi eliminat secvenţa.

Unii critici reproşează pe nedrept lui Nicolaescu şi Titus Popovici un presupus anacronism. Andrei Bathory şi alţi nobili maghiari îl numesc pe Mihai „Mămăligă Vodă” şi „Mălai Vodă”. Se consideră că aceste porecle nu ar fi fost posibile întrucât porumbul nu pătrunsese în Ţările Române la acea dată. De fapt nu este niciun anacronism căci termenii “mămăligă” şi “mălai” erau folosiţi şi pentru făina de mei iar cronicile maghiare consemnează aceste porecle injurioase pentru domnitor.

I s-a reproşat protagonistului lui Nicolaescu că are o conştiinţă naţională prea dezvoltată pentru secolul 16 deşi în film foloseşte cuvintele domnitorului păstrate într-un document semnat: „Şi hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova şi Ţara Românească”. În schimb, Regina Elisabeta I din trei filme celebre realizate între 1939- 2007 foloseşte în discursuri termeni de politică modernă şi mai ales „Europa” mai des decât membrii parlamentului britanic de azi...

Comparaţii cu filme istorice britanice, americane şi poloneze

Cele trei filme sunt Elisabeta şi Essex/ The Private Life of Elizabeth and Essex (1939, SUA, regia Michael Curtiz),

un film cu cinci nominalizări la Oscar, unde Bette Davis este în rolul reginei, Elizabeth (1998, regia Shekhar Kapur), care a obţinut Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun rol principal feminin (Cate Blanchett în rolul reginei) şi machiaj, şi Elizabeth: Epoca de aur/ Elizabeth: The Golden Age (2007, regia Shekhar Kapur), care a obţinut un Oscar pentru costume. În al doilea film undeva pe la început o halebardă cu care se ţine la distanţă mulţimea se îndoaie şi spectatorii îşi pot da seama că e de cauciuc! În al treilea, deşi un film cu un buget de 55 de milioane de dolari, avem de-a face pe lângă gafe şi cu anacronisme. Un preot îi scrie Mariei Stuart cu o pană care are în vârf un pix cu bilă (!) iar Walter Raleigh aduce la curtea Angliei cartoful deşi chiar şi denumirea englezească a acestuia provine din spaniolă, ceea indică faptul că spaniolii l-au adus în Europa.

Mi se pare util să facem o comparaţie şi cu două filme istorice poloneze care se bucură de notorietate. Potopul/ Potop (1974, Polonia- URSS, regia Jerzy Hoffman) este o ecranizare a romanului omonim de Henryk Sienkiewicz care a fost nominalizat la Oscar pentru film străin. Este cel mai vizionat film polonez din toate timpurile şi considerat o frescă a Poloniei în secolul 17 deşi în primul rând este un film de aventuri. Nu ştiu însă dacă la noi acestea ar fi fost considerate credibile de către criticii aspri ai lui Nicoalescu şi mai ales scena în care eroul principal respiră sub apă cu ajutorul unui pai. Quo Vadis (2001, Polonia- SUA, regia Jerzy Kawalerowicz), după celebrul roman al lui Sienkiewicz, deşi de data aceasta cu un subiect universal şi o superproducţie (cu un buget de 18 milioane de dolari!) cu participare americană filmată în patru ţări, a fost distribuită în SUA doar de către un canal de cablu local pentru că este vorbit în polonă.

Măcar trei concluzii putem trage din aceste comparaţii. Una ar fi că bugetul nu garantează dispariţia erorilor, că limba vorbită împiedică difuzarea unor filme remarcabile sau că până şi în filmele istorice britanice şi premiate cu Oscar se face propagandă naţională şi se ţin discursuri anacronice.