Articole Chicago

Bazat pe muzical-ul scris de John Kander, Fred Ebb si Bob Fosse, „Chicago” este un spectacol ale cãrui elemente-cheie sunt intriga, dragostea, trãdarea, rivalitatea si prietenia, o competitie de muzica si dans care depaseste cu îndemânare granita dintre realitate si fictiune, pe mãsura ce lumea lui Roxie graviteazã intre închisoare, sala de judecata si scena.

„Sunt uimit de posibilitatile pe care le implica aceasta povestioara in aparenta banala”, spune scenaristul Bill Condon, referindu-se la relevantele culturale oferite de „Chicago”. „Piesa originala, scrisa de Maurine Dallas, a strãlucit in mijlocul unei generatii de comedii cinice, inspirate de fapte din viata de zi cu zi. Premiera a avut loc cu câteva luni înainte de aparitia piesei „The Front Page”. In 1975, Bob Frosse a pus materialul intr-o lumina noua, mai sumbra. Coruptia care domnea in sistemul juridic a devenit o metafora pentru a caracteriza gaunosenia institutiilor americane. Ca majoritatea manifestãrilor artistice ale acelei perioade, a fost inspirat de cele doua drame înrudite, afacerea Watergate si rãzboiul din Vietnam. Apoi, in 1996, „Chicago” a capatat o noua dimensiune, in lumina cazului O.J. Simpson, atrãgându-se atentia asupra metaforei care avea in centrul sau industria de divertisment. Lumea a vãzut spectacolul intr-o dimensiune cu totul noua. Cat despre film, cred ca tranzitia dintre notorietate si celebritate va face senzatie intr-o epoca marcata de ascensiunea Monicai Lewinsky.

„Piesa este strãlucitoare si amuzanta, in ciuda faptului ca mesajul sau este destul de sumbru”, sustine regizorul Rob Marshall. „Se refera la perversitate, vãzuta ca o conditie a celebritatii, dar si la oamenii pe care ii transformam in idoli.”

Inspirata de procesele extrem de mediatizate din Cook County, ziarista Maureen Watkins, de la Chicago Tribune, a fost autoarea primei variante a povestirii care sta la baza fenomenului „Chicago”. Piesa, al carei titlu original a fost „The Brave Little Woman”, a castigat laudele criticilor atunci când a apãrut (1926). Au urmat doua adaptãri: „Chicago”, un film mut apãrut in 1927, si „Roxie Hart”, cu Ginger Rogers, distribuit in 1942 de Twentieth Century Fox. Chiar daca satira se referea la o anumita perioada si la niste circumstante specifice, povestea lui Watkins despre crima si manipulare a presei se va dovedi in cele din urma profetica si atemporala.

In 1975, John Kander, Fred Ebb si Bob Fosse, binecunoscuti publicului de pe Broadway, au adaptat „Chicago”, transformându-l intr-un musical de succes. Personajele centrale, Roxie si Velma, au fost interpretate de legendele scenei din acea perioada, Gwen Verdon si Chita Rivera. Povestea a avut un succes enorm, subliniind din nou atractia exercitata de melanjul intre seductie si crima.

Dar povestea din „Chicago” nu este singurul sau element atemporal. Versurile si melodiile, ale cãror autori sunt Kander si Ebb, au subliniat universalitatea strãlucitoarei piese a lui Watkins. Coregrafia lui Fosse a adãugat o nota de senzualitate debordanta. „John Kander si Fred Ebb sunt adevaratii eroi ai Americii atunci când este vorba despre teatru”, spune producãtorul executiv Neil Meron, explicând importanta contributiei celor trei. „Un cântec bun, versurile potrivite, o melodie de exceptie, vor rezista trecerii timpului. Cred ca aceasta idee este perfect aplicabila in cazul filmului „Chicago”. Sunt amuzanti, sunt inteligenti, sunt sarcastici, sunt sexy, sunt ironici. Plac publicului acum, vor rezista atunci când noi, cei de azi, nu vom mai fi, si vor rezista si atunci când se va vorbi despre distributie video la nivel interplanetar.”

Miramax Films a cumpãrat drepturile pentru musical-ul lui Kander, Ebb si Fosse in 1994, de la producãtorul Marty Richards; compania a început imediat complicatul proces de transformare a celebrei piese de teatru intr-un film. In ciuda popularitatii si a succesului de care s-a bucurat, adaptarea musical-ului s-a dovedit a fi mult mai dificila decât se crezuse initial. „Întreaga productie scenica fusese gândita pentru un vodevil. Acest lucru a fost cel mai mare obstacol in calea realizãrii filmului, deoarece nici unul dintre actori nu cânta pentru celalalt”, explica Marshall. „In majoritatea musical-urilor, dialogul este înlocuit de muzica. Actorii nu cânta pentru public. De fapt, publicul nici mãcar nu exista. Acesta a fost obstacolul principal.”

Dar Marshall s-a gândit la o modalitate care sa-i permitã evitarea acestui obstacol. Regizorul este familiarizat cu musical-urile, el a mai colaborat cu producãtorii executivi Neil Meron si Craig Zadan cu ocazia filmelor pentru televiziune „Annie” si „Cinderella”, pentru care Marshall a castigat un premiu Emmy. Acesta a mai regizat s realizat coregrafia spectacolului „Cabaret”, pe Broadway, ai cãrui autori sunt Kander si Ebb; in realizarea acestui proiect, l-a avut partener pe Sam Mendes, regizorul filmului „American Beauty”.

Ca urmare a acestui lant de succese, Marshall s-a întâlnit cu Meryl Poster, co-presedintele însãrcinat cu productia de la Miramax, pentru a discuta un proiect comun, si anume adaptarea cinematografica a piesei „Rent”. Dar indraznetul regizor si coregraf a profitat de ocazie pentru a-si expune propriile idei, legate de „Chicago”. Poster isi aduce aminte: „a fost încrezãtor in timpul primei noastre întâlniri; entuziasmul sau era molipsitor”. Dupã ce i-a ascultat ideile privind filmul, Poster l-a invitat in biroul lui Harvey Weinstein pentru o întâlnire care a durat doua ore. Poster spune: „Mi s-a pãrut ca ideea era geniala. Ne intalniseram cu atatia scenaristi si regizori, dar ne izbeam de aceleasi obstacole. Intr-o secunda, Rob a rezolvat toate problemele.” In curând, Marshall s-a întâlnit si cu producãtoarea Mary Richards, o admiratoare a conceptiilor sale privind lumea teatrului, care i-a inteles imediat viziunea.

Solutia lui Marshall consta in transformarea numerelor muzicale in creatii imaginare ale protagonistei, Roxie Hart. Filmul capata, astfel, doua dimensiuni: realitatea orasului Chicago, aflat in perioada prohibitiei, si ceea ce Marshall numeste „interpretarea suprarealista data de Roxie acelei lumi”.

„A trebuit sa ne gândim la o modalitate prin care sa implicam si publicul, sa-l aducem pe scena imaginara. Roxie este cea care viseazã in film. Ea este cea care vrea sa se realizeze. Isi doreste cu disperare sa ajungã pe scena. Ea isi vede viata in aceste secvente muzicale. Traieste o poveste unilaterala, un fel de monolog, care transcende granita dintre aceste doua realitati. Ceea ce este uimitor este ca momentele centrale ale filmului au scena la mijloc, nu se încearcã ascunderea ei”, spune Marshall.
Impresionati de prospetimea viziunii sale, Weinstein si Richards ii dau permisiunea sa înceapã filmãrile.