Articole Birdman

Din 2008, de când am început să pilotez avioane, pentru mine un vis a devenit realitate. Mi-am dorit asta de când mă știu, așa că am ajuns să pun multă pasiune în zbor. Aviația e o lume plină de personaje interesante și de povești fabuloase. Emoția și încântarea pe care zborul ți le oferă de fiecare dată se suprapun cu istoriile triste ale unor accidente mai noi sau mai vechi. Un cocktail irezistibil de adrenalină și endorfine. Poate acesta e motivul pentru care ajungi să vezi în jurul tău, printre piloții foarte buni, mai curând niște eroi decât niște oameni.

Pe Nicolae Mihăiță, "Mami", cum îi spune toată lumea din aviația românească, l-am cunoscut pe aerodromul Clinceni. Știam despre el că e o istorie vie, un mare performer al zborului cu planorul, cu o carieră neîntreruptă de 61 de ani. Dar și o figură pitorească, mereu vesel, mereu optimist, mereu tânăr, în ciuda vârstei. Mă amuzam și eu, desigur, alături de ceilalți piloți tineri, când se găsea cineva să-l întrebe: “Auzi, Mami, ce-ți mai amintești, Aurel Vlaicu și Traian Vuia erau băieți de treabă?”. Nu eram mai apropiat de Mami decât eram de alți instructori sau piloți cu vechime. Vedeam în el eroul, modelul de zburător de elită și mai puțin omul.

Momentul în care Alexandru Mavrodineanu, prieten cu Mami și fost elev de-al său, a venit în decembrie 2012 să mă întrebe cum mi s-ar părea un film despre Mami, mi-a răsturnat perspectiva. Prin perdeaua de fum care îl înconjura pe erou, am început să-l descopăr pe omul Nicolae Mihăiță. Cu Alex făcusem echipă bună pe teritoriul aeronautic, așa ca am primit cu optimism propunerea de a face împreună un film despre cel mai în vârstă pilot activ din România.

Am scris împreună un scenariu care a stat la baza poveștii pe care am filmat-o timp de un an, perioadă în care am petrecut mult timp alături de Mami. Este povestea încercărilor unui om care se luptă cu sine și cu timpul pentru că vrea să rămână tânăr. Am încercat să înțelegem de unde îi vine această forță extraordinară. Și sper că am reușit să aflam câte ceva făcând acest film.

Mami e în stare să se joace până la capăt de-a șoarecele și pisica, pe rând, cu medicii, cu colegii și factorii de decizie din aviația sportivă, pentru a demonstra că poate fi lăsat în continuare să zboare. Pune la bătaie, pe lângă uriașul său talent și simț al zborului - nu i se spune întâmplător, cu admirație, Omul Pasăre -, o energie și o pasiune pe care le-a avut dintotdeauna. Însă felul în care o face la cei 78 de ani e fabulos.

De la tinerii pe care îi învață să zboare împrumută energie și primește satisfacții, dar și provocări. Amestecul de bucurie, emoții, de experiență și de neputință, pe care îl aduce cu sine fiecare zbor cu câte un elev, ne-a făcut să înțelegem și mai bine ce e în sufletul unui aviator care se află la finalul carierei. Am aflat, stând alături de Mami, că dorința lui de a fi mereu pe cer e legată, cumva, și de povestea tristă a fiului său Luci, fost zburător și el. Azi, după un accident cu deltaplanul, Luci e țintuit la sol, într-un scaun cu rotile. Mami zboară prin procură și pentru fiul său care nu mai poate s-o facă.

Despre Mami știu că încearcă mereu să se ridice deasupra lucrurilor. Că zboară și trăiește intens, tinerește și nebunește, răzbunând astfel un cotidian care nu a fost neapărat blând cu el. Când revine cu picioarele pe pământ, însă, puterile lui mai pălesc.

Dar, din acest du-te vino între zbor și viață, se construiește povestea complexă a lui Mami-Omul-Pasăre. Surprinzător, încăpățânat, pasionat, “apucat”, înduioșător de uman, acesta este personajul nostru. Fără să fie eroic, are o aură de exemplaritate. Iar felul în care își duce pasiunea până în pânzele albe, e o pledoarie pentru cum viața merită trăită din plin, iar lucrurile care îți plac te salvează.