"Foaie verde baraboi/Am ajuns ca vai de noi... /De la Ness, la Ciripoi!" făceam haz de necaz în fara lui 1971, dezamăgiţi că după ce un an de zile ne delectaserăm sâmbăta seara cu Elliott Ness din "Incoruptibilii", TVR trecuse brusc la un serial cu ilegalişti ("Urmărirea", de Radu Gabrea) vânaţi de comisarul şef Mizdrache (Toma Caragiu) şi adjuncţii săi Teică (Aristide Teică) şi Ciripoi (Ştefan Mihăilescu-Brăila). Dar eram subiectivi şi nedrepţi - căci, după cum aveam să descoperim în alte filme care au urmat, interpretul simpaticului personaj negativ Ciripoi era un actor extraordinar...!
Poate nu e o întâmplare, în raport cu personalitatea lui artistică de mai târziu, faptul că Ştefan Mihăilescu-Brăila, născut în 3 februarie, 1925, în oraşul al cărui nume îl purta, a pornit la drum în condiţii tulburi. A fost rodul unei relaţii de-o noapte între mama lui, infirmieră, şi un medic din cartierul Lacul Dulce. Ca urmare, relaţia dintre mamă şi fiul nedorit a fost rece şi tensionată, punându-şi amprenta pe copilăria petrecută în casa bunicilor. Din fericire, încă de pe-atunci, tânărul Ştefan a simţit chemarea teatrului, între 1949 şi 1954 jucând la Teatrul "Maria Filotti" din localitate, pentru ca din 1957 să se dedice definitiv filmului. După câteva roluri de început - de la "Alo? Aţi greşit numărul!" (1958, Andrei Călăraşu), până la "Mărturiile unei mese de restaurant" (1964, Virgil Calotescu) - a rupt efectiv gura târgului cu Prisac, abjectul chiabur din "Comoara din Vadul Vechi" (1964, Victor Iliu), film primit cu aplauze la Cannes. Ne mai bântuie şi acum halucinanta demonstraţie de cruzime cinică din secvenţa când Prisac îşi torturează cu cuvintele adversarul doborât, mâncând ostentativ în faţa lui.
Dintre personajele care în continuare, au prins a se succede pe bandă rulantă, se evidenţiază arendaşul parşiv din "Răscoala" (1965, Mircea Mureşan), şi mai ales Buciurligă, din "Cu mâinile curate" (1972, Sergiu Nicolaescu), un bandit de cea mai joasă speţă, compus cu umor şi fineţe în cheia grobianismului maxim, de la executarea sumară a funcţionarilor poştali până la antologica scenă de amor cu Aimée Iacobescu, stopată brusc de intervenţia comisarilor. În acelaşi registru s-au dezvoltat plutonierul Gociman din "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1972, Sergiu Nicolaescu, după nuvela "Moartea lui Ipu", de Titus Popovici) şi primarul din "Tatăl risipitor" (1974, Adrian Petringenaru, după "Oaie şi ai săi", de Eugen Barbu). Dar Ştefan Mihăilescu-Brăila ştia să fie şi comic cu candoare, fără conotaţii negative, ca în cameo-ul Nea Costache din "Un comisar acuză" (1974, Sergiu Nicolaescu), poştaşul zglobiu care zburda cântând "Fluturaş, nu mai ai aripioare!" după ce fusese atins în treacăt de... "Elixirul tinereţii" (1975, Gheorghe Naghi), sau vânzătorul de îngheţată cu faringele în pioneze, îndrăgit de toţi copiii, din "Misterul lui Herodot" (1976, Geta Doina Tarnavschi).
Sergiu Nicolaescu, în schimb, a continuat să-i speculeze disponibilităţile malefice, în context de policier realiast (Glovnicu, din "Accident", 1976) sau de comedie burlescă (banditul Doe, în "Nea Mărin Miliardar", 1979), în vreme ce alţi şi alţi cineaşti se jucau cu el la fel de creativ şi multicolor: marele disparut prematur Alexandru Bocăneţ, în "Gloria nu cântă" (1976), Geo Saizescu în "Eu, tu şi Ovidiu" (1978) şi "Grăbeşte-te încet" (1981), Timotei Ursu în "Septembrie" (1978), Gheorghe Naghi în "Ciocolată cu alune" (1978), Nicolae Corjos în "Ora zero" (1979 - oferindu-i o compoziţie foarte interesantă: tartorul unei reţele de escorci, tronând peste petrecerea din noaptea de Anul Nou într-o costumaţie combinată, de Moş Gerilă şi împărat), sau Virgil Calotescu, în Matheianu din "Buletin de Bucureşti" (1984).
...Şi ajungem, astfel, la cel mai mare rol al său - şi, din păcate, ultimul... "Cazul Ştefănescu", cu vinurile falsificate, a făcut vâlvă în epocă - o vâlvă mult supralicitată de Ceauşescu care, înfuriat de succesul financiar al respectivului, i-a ordonat condamnarea la moarte, urmată şi de un film care să facă educaţie, să arate poporului cum devine cazu'. Saizescu cam obosise, dar cu "Secretul lui Bachus" (1984) şi-a regăsit verva de pe vremea "Balului de sîmbătă seara" (1968) - şi nu în mică măsură, datorită rolului antologic compus de Ştefan Mihăilescu-Brăila, un Bumbescu, alias Nea Bacchus, de o complexitate incredibilă, ticălos şi iubitor, cinic şi sentimental, calculat şi isteric, glumeţ şi trivial, vulgar şi rafinat, patern şi lipsit de orice scrupul... Pe parcursul confruntării permanente şi alunecoase cu eroul interpretat de Emil Hossu, cel răpit atât de nedrept dintre noi acum nici o lună, Ştefan Mihăilescu-Brăila ducea efectiv pe umeri un film complicat şi stufos, vivace şi apăsător, unul dintre ultimele titluri de marcă ale perioadei comuniste.
După care... În mod inexplicabil, toţi au părut să uite de el. E drept că, de la un moment dat, l-a atacat una dintre acele boli necruţătoare ale vârstelor înaintate, zădărnicindu-i procesele de memorare şi concentrare, indispensabile oricărui actor. Întâmplarea a făcut ca, prin 1994-95, un întreprinzător privat cu veleităţi de producător într-ale showbiz-ului să pună la cale un proiect de serial umoristic pentru care a cooptat diverşi actori intraţi în conul de umbră. L-am cunoscut atunci pentru prima (şi ultima oară) pe Ştefan Mihăilescu-Brăila. Venit la discuţie împreună cu soţia, volubil şi docil, încerca să ne asigure că, dacă i se spune precis ce are de făcut, el face, încă mai poate să lucreze, ne stă la dispoziţie... N-a fost să fie - şi în ultimă instanţă e mai bine aşa, căci un actor de talia lui nu merita să fie subfolosit prin improvizaţii, o dată ce-l părăsiseră puterile.
După nici doi ani, neglijat de toată lumea, s-a dus să stârnească aplauzele îngerilor, în 19 septembrie, 1996. Dar ceea ce contează, incomparabil mai mult decât nedreapta goliciune a ultimilor ani de viaţă, rămâne preaplinul rolurilor sale, prin care ne-a îmbogăţit cinematografia, conform ticului verbal al lui Nea Bachus, cu atât de multe şi savuroase "chestii-socoteli"...
Părerea ta
Spune-ţi părerea