Premii şi jurnal de la TimiShort 2012

După criza managerială survenită acum câteva luni, care pentru o vreme păruse să pună sub semnul întrebării însăşi supravieţuirea festivalului - se retrăsese Paul Negoescu, unul dintre "părinţii" festivalului, şi Mihai Fulger, selecţioner al primelor două ediţii şi prezent în calitate de filmolog şi la cea de-a treia - echipa de la Timişoara, în frunte cu directoarea Andreea Dinca şi managerul Cristina Docea, a reuşit să readucă pe picioare celebrul TimiShort, ajuns la ediţia a patra, într-o formulă predominant similară cu cea tradiţională.

Din fericire, lucrurile au stat la fel de bine ca în ceilalţi ani la capitolul esenţial - cel al filmelor proiectate. Gala de deschidere a fost onorată de "Toată lumea din familia noastră" (2012) de Radu Jude - membru în juriul competiţiei internaţionale, căruia i s-a dedicat şi un focus special, cu scurt-metrajele "Lampa cu căciulă" (2006), "Dimineaţa" (2007) şi "Alexandra" (2008). Au mai beneficiat de focusuri relevante U.N.A.T.C.-ul, cu patru filme hors-concours, producţia poloneză de scurt-metraje, cu zece filme, şi Academia de Arte din Estonia, cu unsprezece filme, plus animaţia minimalistă "DEsign" (2011, Mikhel Reha), inclusă în competiţie.

Un eveniment cinematografic, civic şi politic l-a constituit proiectarea reportajului în episoade "Protest" (2012, Vlad Petri), despre salutara revoltă din ianuarie-februarie care a spulberat regimul portocaliu, precipitând revenirea la o relativă normalitate în perspectiva alegerilor - film urmat de un colocviu pe aceeaşi temă; unul dintre episoadele sale, "E dreptul lui să ţipe!", inclus şi în competiţia internaţională - a dominat pe departe cele patru filme străine din primul calup. Faptul că nu a primit nici un premiu se revendică nu de la calitatea produsului finit, ci de la faptul că, prin forţa împrejurărilor, aceasta era bazată nu atât pe intervenţiile creatoare ale autorului, cât pe norocul de a fi surprins un moment de ciné-verité cu adevărat antologic.

În privinţa competiţiei propriu-zise, noul selecţioner, Andrei Rus, s-a dovedit la înălţimea predecesorilor săi, oferindu-ne o serie de filme omogenă valoric, din care numărul celor premiabile îl depăşea apreciabil pe al distincţiilor puse în joc. Practic, m-au dezamăgit doar două dintre deciziile juriului, şi numai privite comparativ cu restul competiţiei, nicidecum raportat la calitatea intrinsecă a filmelor premiate. Iată lista câştigătorilor.

La competiţia naţională (juriu: Lucian Mircu, Vladan Petkovici şi Irina Trocan), au punctat:

Premiul Publicului: "Stremţ 89", (2012, Anda Puşcaş şi Dragoş Dulea), un exerciţiu de şcoală care a reuşit să se ridice la nivelul unui documentar cu drepturi depline: montajul dinamic şi abil al replicilor alese din relatările rudelor şi ale prietenilor despre felul cum s-a desfăşurat Revoluţia din 1989 în Stremţ constituie nu doar un mozaic plin de umor şi omenie, ci şi o imagine de marcă a ceea ce a însemnat - şi chiar a fost - revoluţia pentru mii de comunităţi locale, mai mari sau mai mici. Asemănarea cu "A fost sau n-a fost?" (2007, Corneliu Porumboiu) e involuntară dar de neevitat: implicită, subtilă - şi mai mult decât onorabilă.

Menţiune specială a juriului: "Aşteptând zorile" (2011, Mihai Sofronea). Şi aici e inevitabilă o comparaţie, fără a ştirbi cu nimic din valoarea şi originalitatea filmului: la fel ca în "Marţi, după Crăciun" (2010, Radu Muntean), într-un cuplu normal survine fisura - soţia se îndrăgosteşte de alt bărbat. Scenariul dezvoltă inventiv şi credibil reacţiile personajelor, iar regia decupează empatic dramele interioare ale amândurora. E unul dintre acele scurt-metraje care, fiind respinse de C.N.C., au reuşit să ia fiinţă ca filme independente - şi să-şi confirme virtuţile preconizate iniţial.

Premiul pentru cel mai bun film românesc: "Mătăsari" (2011, Ilija Piperkoski). Film insolit, puternic şi plin de stil, urmărind cu implicare insidioasă, umor amar şi dramatism o situaţie ingrată şi degradantă ivită în viaţa unor tineri în degringoladă - spre un twist final neaşteptat, care abate povestea pe o direcţie cu totul nouă. Erorile sunt minore: plotul secundar, declanşat spre sfârşit, e incomplet pregătit anterior (autorul insistând legitim asupra dezvoltării universului uman - dar eludând amorsarea subtilă a răsturnării de situaţie), şi la fel de nedesăvârşit dus până la capăt. O mai mare atenţie acordată structurii dramaturgice ar fi putut face ca adjudecarea premiului să fie ireproşabilă.

În competiţia internaţională (juriu: Radu Jude, Ana David, Cristi Iftime, Elad Keidad, Krzysztof Sienkiewicz), s-au distins: Premiul publicului: "Ehmelli"/"Ambiţios" (Rusia, 2011, Aynur Askarov). În pofida unor mici bâlbe şi neclarităţi, filmul şi-a adjudecat pe deplin simpatia spectatorilor: o comedie duioasă şi vivace despre ambiţiile unui băieţel dintr-un sat pierdut în stepele Asiei Centrale, care doreşte să-şi emuleze idolul - eroul rizibilei melodrame muzicale indiene "Disco Dancer". Scenariu complex şi bine condus, regie precis aplicată, cu accente de umor savuros, şi o apetenţă marcantă pentru construcţia de personaje şi lucrul cu actorii copii.

Două menţiuni speciale:

"Die Frau des Fotografen"/"Soţia fotografului" (Germania, 2011, Karsten Krause şi Philip Withman). Portret despre portretul... unui portret, constând într-o selecţie (comentată de către ea însăşi) din miile de instantanee ale lui Gertie, văduva artistului fotograf Eugen Gerbert: imagini artistice, portrete, instantanee de viaţă, studii, nuduri (ale unei femei normale, ba chiar foarte pudice iniţial, căreia astfel i se relevă nu un ipotetic sex-appeal, ci pur şi simplu umanitatea). Avem de-a face, cum spuneam, cu un portret multistratificat: al modelului, al fotografului, al artistului... al cuplului, al relaţiei dintre viaţă şi artă.

"Nos jours, absolument, doivent être illuminés" / "Zilele noastre, negreşit, trebuie să fie luminate" (Franţa, 2012, Jean-Gabriel Périot). Opţiune cam stranie pentru un film original, generos, plin de bune intenţii - dar discutabil realizat. În 28 mai, 2011, deţinuţii închisorii din Orléans au ţinut un concert transmis prin amplificatoare şi în afara zidurilor, iar filmul urmăreşte reacţiile trecătorilor care se opresc să asculte. Deşi imaginile surprinse astfel sunt foarte expresive, atât fizionomic cât, mai ales, comportamental şi emoţional, formula finală e deficitară: câteva piese muzicale urmărite, fiecare, doar prin reflectarea pe chipul câte unei singure persoane - ducând la numeroase momente şi intervaluri moarte sau în orice caz trenante. Un montaj mai complex ar fi asigurat nu numai creşterea dinamismului, ci şi îmbogăţirea semantică şi afectivă a filmului ca atare.

Trofeul TimiShot - ex aequo:
Două filme foarte asemănătoare - în sens pozitiv şi deloc stereotip.
"Café Regular, Cairo" (India-Egipt, 2011, Ritesh Batra)
Două personaje, la o masă de cafenea, discutând despre perspectivele intime ale viitoarei lor vieţi de cuplu, în condiţiile desprinderii treptate de rigiditatea draconică a moravurilor musulmane conservatare. Actori bine conduşi şi cu un talent nativ sclipitor, precum şi o admirabilă capacitate de a filma captivant (dar fără pic de ostentaţie) un dialog static în aparenţă, relevând resorturi omeneşti credibile şi surprinzătoare.

"Gutuiul japonez" (România, 2011, Mara Trifu)
Un singur personaj, de astă dată: o bătrână trecută prin multe, hâtră, înţeleaptă, confesându-se despre viaţa ei şi a lumii în general. În primul rând, se distinge capacitatea autoarei de a surprinde cele mai miezoase replici ale intervievatei - precum şi tăceri încărcate, lungi (dar deloc "lungite!"), într-o mixtură atent dozată de umor şi tristeţe, cu amplificări profund meditative, paginată cu un stil vizual de mare impact.

Dintre filmele nepremiate (pe bună dreptate sau nu), le-am reţinut pe următoarele - mai întâi de la competiţia naţională: "Chefu'" (2011, Adrian Sitaru)
O "felie de viaţă" care reuşeşte, prin spontaneitate şi prospeţime, plus jocul savuros al actriţelor, să umple cu prisosinţă golurile unei poveşti prea sumar schiţate.

"De azi înainte" (2012, Dorian Boguţă)
Actorul îndreptat şi spre calea realizării de filme dovedeşte o intuiţie şi creativitate surprinzătoare, pornind de la inspiraţia spontană de ordin în primul rând vizual. I-am recomandat o "reciclare" concretă - are resurse native a căror consolidare profesională promite mari surprize.

"Hello Kitty" (2011, Millo Simulov)
"Primul film" al lui Millo, după cum el însuşi declară, considerându-şi producţiile anterioare simple exerciţii formative. Pe lângă umorul deja cunoscut, autorul abordează registrul tragic, mistic şi filosofic, cu un aplomb stilistic inedit.

"Végtelen percek" / "Minute infinite" (România/Ungaria, 2011, Cecilia Felméri)
Joc interesant al unor incidente conexate aleatoriu, într-o buclă fatidică, filmat discret, cu stil şi dramatism.

...şi, în fine, din competiţia internaţională:

"L'Ambassadeur & moi" / "Ambasadorul şi cu mine" (Elveţia, 2011, Jan Czarlewski)
Schiţă de portret, laconică şi profundă: ambasadorul Poloniei la Bruxelles, văzut de propriul lui fiu.

"Bench Seat" / "Interior, maşină" (S.U.A., 2011, Anna Mastro)
Comedie muzicală despre clişeele relaţiilor romantice între adolescenţi, cu ambiţioase secvenţe de tip cvasi-hollywoodian.

"Fireworks" / "Artificii" (Franţa/Italia, 2011, Giacomo Abbruzzese)
Cvasi-documentar puternic şi sensibil despre o oţelărie devenită o adevărată maşină a morţii pentru comunitatea din Taranto.

"Graffitiger" / "Graffitigru" (Republica Cehă, 2010, Libor Pixa)
Aventurile unui tigru pictat, printre alte graffiti-uri de pe pereţii unui oraş. Combinaţie inteligentă şi abilă de animaţie pe computer şi imagerie reală.

"Las Palmas" (Suedia, 2011, Johannes Nyholm)
Experiment insolit, folosind o fetiţă de un an, cu propriile ei reacţii spontane, în rolul unei doamne vârstnice printre alte personaje, "interpretate" de marionete.

"Rauschgift" / "Drog" (Germania, 2011, Peter Baranovski)
Variantă scurtă a unui lung-metraj, insistând pe cadrele lungi, contemplative, ale şoselelor străbătute de personaje, ca intervaluri spaţio-temporale de reflexie asupra frământărilor.