L-am intervievat pe Phil Mulloy la un ceai, cu o zi înaintea galei de premiere Anim’est, după o ședință a juriului din care făcea parte, în care se încerca stabilirea palmaresului. Filmele sale, brutale, neaxate pe estetica imaginii cât pe nonconformismul ideilor, satira sa fără perdea la adresa societăţii, sunt ca un sport extrem. Te sperie, te oripilează în sensul că n-ai vrea să le „încerci”, dar te atrag în acelaşi timp. Este ceea ce şi-a dorit autorul britanic, aşa cum a declarat şi în acest interviu, şi ceea ce îi sfătuieşte şi pe alţii să facă, inclusiv pe autorii români: să aibă curajul să inoveze din punctul de vedere al formei şi al conţinutului, să-şi ilustreze prin animaţiile propriile convingeri şi idei, fără a se conforma obişnuitului şi comercialului. Ideile sale au conturat un discurs motivator, inspiraţional, pe care animaţia românească trebuie să-l folosească şi să-l pună în practică.
În România se fac puţine filme de animaţie, pentru că nu există sprijin din partea statului, iar cursurile de animaţie sunt ca şi inexistente. În aceste condiţii, ce i-aţi sfătui pe tinerii animatori români?
În primul rând, cred că e nevoie de un sprijin organizat, atât din partea statului, cât şi al televiziunilor şi instituţiilor culturale. Nu este esenţial, dar ar fi de mare ajutor dacă ar exista un suport financiar, nu atât pentru recompense, cât pentru sprijin, şi e nevoie ca aceşti bani să meargă la toată lumea, ca un stimulent pentru a crea. Pe lângă asta, în ziua de azi există computerele, cu care poţi încerca orice. Dar sfatul meu pentru animatori este să nu încerce să facă ceva complex, să nu încerce să facă filme ca Disney, sau 3D, sau să se piardă în tehnici, încercând să imite ce văd la televizor. Să încerce să-şi găsească propriile metode, cele mai simple, prin care să reprezinte lumea. În felul acesta, poţi să desenezi foarte prost – poţi să desenezi şi cu cotul, dacă vrei, dar dacă o faci, şi faci totul numai cu cotul, va avea un stil distinct, diferit de al oricui altcuiva, dar să o faci cu convingere, cu hotărâre. Nu trebuie să fie neapărat la nivel academic, sau să imite ceva de la televizor. E foarte important să crezi în tine, să crezi că ceea ce faci o sa fie bun, şi să munceşti din greu, cu pasiune. Dacă ar fi să predau, i-aş învăţa pe oameni nu atât cum să deseneze, ci că aibă încredere în ei.
Aţi văzut vreun film din competiţia românească? Cum vi s-a părut?
N-am văzut nici unul. Aveţi filme în competiţia românească? (Râde) Nu ştiu, am senzaţia că filmele româneşti nu au destulă forţă. Dar asta are de-a face cu educaţia în domeniu, cum am mai spus. Animatorii români au nevoie de o direcţie, de un suflu nou. Ce să mai, eu cred că aveţi nevoie de mine aici!
Puţinele filme de animaţie care se fac la noi au probleme cu distribuţia. Ce ar putea face animatorii români în acest sens?
Trebuie să fie creativi, să participe la expoziţii, să le înscrie la festivaluri, iar apoi lucrurile se pun în mişcare. Sau să închirieze un loc ca ăsta [n. red.: Ceainăria Cărtureşti], şi să instaleze un ecran, înţelegi ce vreau să spun? Trebuie să se zbată. Să se promoveze singuri. Sau, cum am făcut şi eu, să caute persoane care organizează festivaluri, sau diferite evenimente cu proiecţii, sau să le pună pe Facebook sau YouTube... Sunt multe metode în zilele noastre pentru a-ţi promova lucrările. Dar trebuie să existe o voinţă creatoare, trebuie să creadă ei că vor realiza ceva, să ştie că, chiar dacă nu vin dintr-un loc important pe harta lumii, asta nu înseamnă că nu se poate, iar pentru asta le trebuie încredere, şi trebuie să înveţe asta. Şi nu e nevoie decât de câţiva deschizători de drumuri, cineva care să spună „putem face şi noi asta, aici”. Eu fac filme din nimic, mă finanţez singur, stă în forţa a ceea ce fac şi când am început ceva, vreau să şi termin. Simt că, dacă oamenii nu lucrează, nu creează ceva ei înşişi, altcineva o va face în locul lor. Şi de ce să laşi pe altul să vorbească pentru tine? De ce să nu vorbeşti tu pentru tine? Oamenii sunt diferiţi, avem nevoie de oameni diferiţi să vorbească despre lume, şi dacă lucrul ăsta e lăsat pe mâna celor cu bani şi cu putere, atunci am avea o singură viziune asupra lumii. Trebuie doar să găseşti în tine ceva ce vrei să exprimi despre viaţa ta, care este la fel de importantă ca şi a celorlalţi.
Am vorbit despre animaţia românească, să vorbim acum şi despre România. Ce ştiţi despre ţara noastră?
Nu prea multe. Accept ceea ce aud, din discuţiile cu oamenii de aici, şi nu sună prea bine. Am aflat, de exemplu, că mulţi nu-şi plătesc taxele, mai ales cei bogaţi. În Anglia avem avocaţi, plătiţi cu o groază de bani, pentru ca unele companii să evite plata taxelor. Dar asta se face în mod legal, sunt obligaţi să plătească. Dar aici, din ce am auzit, a evita să plăteşti taxe e legal, ceea ce e nebunesc. Acest stat nu va progresa niciodată, nu veţi avea niciodată o infrastructură bună, nu veţi avea o educaţie bună. Toate lucrurile astea necesare pentru dezvoltarea unei ţări nu vor fi posibile. Cred că pe vremea lui Ceaușescu eraţi conduşi de o elită restrânsă. Acum elita s-a mărit, dar elita vă tratează pe toţi ceilalţi ca pe nişte idioţi.
E un punct de vedere... Dar, în afară de asta, cum vi s-au părut oamenii de aici?
Oamenii sunt foarte drăguţi. Dar nu-mi plac maşinile. Trebuie să vă organizaţi traficul. Cum călătoresc prin oraş cei aflaţi în scaune cu rotile? Sau cum îşi împinge o mamă căruciorul pe străzile astea pline de maşini? Maşina pare să brutalizeze cam orice societate, dar pe aceasta în mod special. Să fim sinceri, Bucureştiul arată ca un imens loc de parcare...
Am mai fost în România acum 14 ani. Ningea. Era acea perioadă a anului când rahatul de câine începea să pută. Aşa că, într-o zi, zăpada s-a topit şi s-a putut vedea rahatul de câine, care a îngheţat a doua zi. E groaznic mi-am spus,. Apoi am văzut la gară cadavrul unui om îngheţat şi toată lumea din jur arăta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Era şocant şi inuman. M-a impresionat negativ atitudinea împietrită a oamenilor, felul în care evitau să se implice. În oraşele din Anglia dacă se întâmplă aşa ceva, dacă văd pe cineva beat pe stradă, ok, dar dacă e vorba de un cadavru, sigur ar face ceva. Aici părea ceva uşor de acceptat că cineva a murit acolo, în frig, abandonat. Dar asta a fost atunci. Asta se întâmplă frecvent când vii într-o ţară străină, nu apuci să vezi totul. E ca şi cum priveşti prin gaura unei chei. Dar acum, când m-am întors, oraşul mi s-a părut mai frumos, mai prosper şi oamenii mai fericiţi,... sau poate nu (râde). Dar cred că există un fel de frumuseţe palidă, trecută, a caselor din centrul oraşului care mi-a plăcut.
Deci aţi vizitat Bucureştiul. În alte părţi ale ţării aţi mai fost?
Nu. Am venit aici cu Alexandru Bălănescu, prin 1996. Vroiam să fac un film despre el, să filmez în locul în care s-a născut, dar nu cred că am luat mai mult de câteva cadre cu niște tramvaie şi trenuri şi aveau un aspect propriu, de lucru vechi, evocativ. Am rămas deci şi cu o impresie plăcută despre oraş, dar acum lucrurile s-au schimbat pe aici, parcă în bine. N-am fost la gară să văd dacă mai dau de cadavre, dar sper să nu mai fie.
L-aţi menţionat pe Alexandru Bălănescu. Cum l-aţi cunoscut?
La scurtă vreme după ce am început să fac animaţie, căutam pe cineva a cărui muzică să fie potrivită pentru un film. Cred că fratele său, care lucra în cinematografie, mi l-a recomandat. Alex îşi făcea atunci un grup, un cvartet. După asta, am început să colaborăm. I-am folosit prima dată pentru muzica seriei Cowboys, care sunt nişte filme dure, crude ca mod de prezentare al ideilor şi, cum muzica sa era foarte sofisticată, m-am gândit să o adaug desenelor pentru a le da mai multă forţă, şi o inteligenţă pe care m-am gândit că nu o aveau. Mi-a plăcut ideea de juxtapunere a celor două lumi imaginare, cea creată de muzică şi cea a desenelor mele. În următorii 7 ani, l-am folosit la fiecare film de-al meu. Apoi am făcut o serie e filme la care am lucrat mai mult pe naraţiune şi aveam nevoie de mai mult control şi de mai multe clişee în muzică, aşa că am angajat pe altcineva. Nu-i puteam dicta lui Alex să-şi schimbe stilul după desenele mele. Nici nu cred că ar fi făcut-o. Dar mi-ar plăcea să colaborez din nou cu el. Şi el mi-a spus acelaşi lucru acum câteva luni, când ne-am întâlnit.
Cum credeţi ca a primit publicul din Romania animaţiile dumneavoastră?
Nu ştiu. Sper că le-a plăcut. După o proiecţie a desenelor mele, cineva a venit la mine şi mi-a spus că l-am inspirat, că o să lucreze ceva inspirat de desenele mele. Ceea ce e cel mai bun lucru, de fapt. Pentru că eu nu fac filme ca să impresionez pe cineva, să-l copleşesc, dar vreau să-l fac să se gândească la ce ar putea face şi el. Nu fac filme ca Avatar, care sunt doar o expresie a banilor şi a puterii. Încerc să fac filme scurte şi directe, pe care poate oricine să le facă. Încerc un transfer de forţe cu publicul, în sensul că vreau să-l fac să se gândească la propriile creaţii, la posibilitatea pe care o au de a face, de a crea ceva.
Publicul român este ceva mai puritan, mai conservator, îi este mai greu să accepte lucrurile în modul în care o faceţi. De aceea v-am pus această întrebare.
Asta îmi aduce aminte de încă ceva. A venit la mine, tot după o proiecţie a filmelor mele, un profesor român de animaţie, din străinătate, nu-i mai reţin numele şi oricum nu ti l-as spune. A venit să dea mâna cu mine. Eu mi-am spus numele şi el a avut aşa, o reacţie de respingere. “Groaznic, groaznic”, a spus. Şi eu am fost chiar încântat. Asta înseamnă că, pe undeva, filmul meu nu e digerabil. Nu-ţi place ce vezi, dar te pune pe gânduri. Chiar asta am vrut să se întâmple.
Sunt totuşi foarte multe imagini şocante, care devin copleşitoare mai ales dacă urmăreşti mai multe filme unul după celălalt. Dacă oamenii se plictisesc, la un moment dat, de această abordare?
Sigur, când sunt prezentate aşa, ca retrospectivă, da, e prea mult dintr-o dată. De aceea le-am şi făcut scurte, pe majoritatea. Dar când filmele tale alternează cu ale altora, este ca un dialog cultural ce are loc între creatorii de filme cu stiluri şi viziuni diferite. Sigur că, pentru fete drăguţe ca tine e groaznic; nu, n-ar trebui să fac asemenea filme... (râde).
Până la urmă, cine credeţi că va câştiga acest dialog cultural? Hollywood-ul, cu al său Disney, sau Phil Mulloy?
Crezi că oamenii vor veni să vadă ce am făcut eu? Sigur, va exista întotdeauna o opoziţie, unii ca mine care vor face lucrurile diferit. Şi trebuie să existe, pentru că altfel, ar fi destul de trist. Pe de o parte sunt filmele mele, simple şi făcute cu mai nimic, iar de cealaltă parte este Disney, care are la dispoziţie sute de milioane, şi o armată de oameni. Mi-ar plăcea să văd cum s-ar descurca studioul fără toţii banii aceia care să-l susţină. De fapt, asta e, întreaga structură a societăţii e bazată pe marketing. Nu s-ar mai uita nimeni la producţiile Disney, dacă n-ar fi atât de bine promovate. Apropo de ce spuneam mai devreme, mă voi lega cumva de Disney în noul meu film. Voi lua toată lista aceea de persoane care au lucrat la un film de-al lor şi o voi pune în filmul meu. Sigur, voi schimba numele...
Personal, nu agreez prea mult filmele făcute de Disney, dar le recunosc puterea şi inteligenţa cu care sunt făcute. Sunt deştepţi, nu se străduiesc prea mult, căci apelează la situaţii şi idei recunoscute de toată lumea. Umorul este foarte bun, scenariul la fel. Doar că forma desenelor este atât de fixă, încât găsesc plictisitor orice film al lor şi orice film produs la Hollywood. E foarte greu să vii cu ceva nou, pentru că oamenii sunt atât de condiţionaţi de lucrurile cu care sunt deja obişnuiţi, că nu pot accepta ceva diferit şi pleacă. Aşa că marile studiouri le dau ce îşi doresc.
Aşadar, mai puţine filme Disney, asta vreţi să spuneţi?
Ei bine, vezi, e o chestie legată de putere. Ecranul ăla este mare, tu eşti mic. Cu bani, se poate da o foarte mare putere ecranului. Nu spun că tot ce face Disney e o prostie, dar cele mai multe producţiile lor nu au nici o valoare, sunt o insultă pentru copii şi adulţii carele privesc. Toată acea repetiţie, formulele atât de uzitate încât au devenit banale, amorţesc creierul copilului, îl hrănesc cu mizerii. Dar, e simplu. Pui copilul în faţa televizorului şi el a tăcut. Nu am făcut niciodată asta cu copii mei. Au desenat, au citit, au creat ceva, sunt atât de multe lucruri de făcut în afara privitului la televizor. Toate filmele astea, jocurile pe calculator în exces, te prostesc, îţi zăpăcesc mintea. Eu spun aşa, să încercăm să abordăm în creaţie tot ce e diferit. Pentru că suntem diferiţi cu toţi, vedem lumea altfel şi avem puterea să o prezentăm altfel. Aşa că tot ce luptă contra acestei unităţi a viziunii deja consacrate, e bun, bineînţeles, cu anumite considerente vizavi de calitatea lucrărilor.
Părerea ta
Spune-ţi părerea