Mircea Daneliuc - Tânărul etern furios

9 Apr 2012
Mircea Daneliuc - Tânărul etern furios

Timpul a confirmat că cel mai bun regizor român de film din urmă cu treizeci de ani a fost Mircea Daneliuc - privite acum, cu detaşare, cele două filme ale sale din 1980, "Proba de microfon" şi "Vânătoarea de vulpi", aproape ating perfecţiunea, într-o perioadă când ceilalţi lideri valorici, ca Piţa, Tatos şi Veroiu, ezitau, Pintilie făcea doar un film care urma să fie interzis (iar apariţia lui, după revoluţie, a dezamăgit), iar Ciulei şi Săucan încetaseră de mult orice relaţie cu cinematograful. Spre acest vârf dusese o ascensiune limpede, şi avea să-i urmeze o traiectorie descendentă parabolică, determinată de un cumul de factori.

Născut în 7 aprilie, 1943, la Hotin, Mircea Daneliuc a fost elev al Liceului Constantin Negruzzi din Iaşi, apoi student al Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Filologie, absolvită în 1966. I-a urmat cea de-a doua facultate, I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", de unde şi-a luat licenţa în 1972, cu filmul de diplomă "Dus-întors" (sau "Insolaţie"), după ce în facultate mai făcuse, printre altele, "Wharf" (1970) şi "Scurtcircuit" (1970).

Împrejurările m-au făcut să-l văd şi într-un rol din studenţie - un ofiţer de epocă, la comanda unui pluton de execuţie, în filmul colegului său Cornel Diaconu, de la secţia imagine. Debutul a fost rapid şi impetuos, cu "Cursa" (1975), un road-movie pe cât de incisiv satiric la nivel social, pe atât de discret sentimental în plan uman, urmărind destinele a doi şoferi de camion foarte diferiţi şi puternic conturaţi (Mircea Albulescu şi Constantin Diplan), alături de o fermecătoare pasageră clandestină (Tora Vasilescu, care avea să devină şi cea dintâi doamnă Daneliuc). Filmul dezvăluia capacitatea autorului de a lucra cu actorii şi a nara coerent şi nervos o poveste cinematografică, precum şi un simţ vizual acut, traspus într-o modalitate de a filma complex şi expresiv fără ostentaţie - talent confirmat şi de Marele Premiu ACIN, după care filmul a participat la mai multe fetivaluri internaţionale: Atena, Los Angeles, Roma şi Poitiers.

"Ediţie specială" (1977), în schimb, a reprezentat o cotitură prin ambianţa retro, depănând o poveste de tip thriller în perioada interbelică, pe urmele unui ziarist ambiţios (Ştefan Iordache) în conflict cu politica epocii. Deşi mai puţin închegat, avea o forţă dramatică perceptibil mai mare decât "Cursa", şi se ridica la nivelul unui stil vizual mai complex. Un an mai târziu, Mircea Daneliuc, care era şi un excelent actor, a "umplut" finalul din "Al patrulea stol", de Timotei Ursu (fostul său scenarist de la "Cursa", care aici ecranizase liber piesa "Jocul de-a vacanţa"), compunând rolul unui mitocan fiţos, antecesor al "cocălarului" din zilele noastre, comentator de fotbal recent întors din Italia, vag inspirat de personajul Grig din "Steaua fără nume" a aceluiaşi dramaturg. Dar surprinzătoarele sale abilităţi interpretative, revelate aici, erau doar un preview a ceea ce urma...

...Căci anul 1980 a adus primul lui film de autor, indiscutabil cel mai bun al întregii sale cariere (şi unul dintre cele mai importante ale cinematografiei româneşti): celebrul "Proba de microfon" - care, pe lângă universul omenesc extrem de dens în aparenta sa banalitate, contura o meditaţie despre resorturile profunde ale relaţiei dintre individ şi societate, dintre aparenţă şi esenţă, dintre dreptul personalităţii individuale la propria identitate şi efectele strivitoare ale platitudinii din jur - magistral redate prin cadrul final, cu liniile ecranului de televizor suprapuse treptat peste destinele frânte iremediabil ale personajelor. În rolul principal, operatorul TV Nelu care oscilează între sinceritatea imaginii de reportaj şi conformismul impus, mereu pe axa atracţiei irezistibile către Ana, frumoasa blatistă din tren, Mircea Daneliuc joacă dezinvolt şi convingător, cu o permanentă undă de umor amar (al interpretului, nu al personajului, oarecum victimă a propriei sale încrâncenări - oarecum, un autoportret aproximativ şi simplificat al "tânărului furios" care era însuşi autorul), într-un tandem armonios cu Tora Vasilescu - o Ani labilă şi dură, non-conformistă şi limitată, compusă mereu la limita imperceptibilă dintre cabotinăria personajului, simţul artistic precis al actriţei, şi doza de sinceritate a amândurora.

Aproape uitat, din păcate, "Vânătoarea de vulpi" (1980, după romanul "Nişte ţărani", de Dinu Săraru), nu era numai un rechizitoriu surprinzător de aspru la adresa abuzurilor din perioada colectivizătii, ci şi un film lucrat într-o cheie dramaturgică şi stilistică aparte, mai ales prin folosirea sistemului de "montaj afectiv", urmând povestea după criterii psihologice, nu cronologice - ceea ce pe mulţi neavizaţi îi făcea să creadă că proiecţionistul încurcase bobinele. Concepţia vizuală de un realism frust oferea o imagine crudă, deloc edulcorată, a ţăranului român, la care contribuia şi interpretarea ilustrului cvartet de actori principali: Mitică Popescu, Valeria Seciu, Dinu Manolache şi Sofia Vicoveanca.

Deşi situat categoric sub nivelul acestor două vârfuri succesive, "Croaziera" (1981) avea în continuare destule virtuţi majore şi, mai ales, şoca prin îndrăzneala parabolei anti-ceauşiste reprezentate de penibila croazieră-premiu cu bărcile pe Dunăre. Principalul neajuns al filmului consta în favorizarea prea accentuată a "rebusului" parabolic, în detrimentul paradigmei dramaturgice propriu-zise, care rămâne liniară şi, pe alocuri, cu lungimi sau episoade rămase în sine (se spunea că unele secvenţe fuseseră eliminate, Daneliuc fiind nevoit să le înlocuiască cu cadre de umplutură), dar se distinge printr-o serie de secvenţe splendid construite, culminând cu mascarada festivistă finală, dinainte de împărţirea "diplómelor" (cum zice Tovarăşu' Proca, un incredibil de străveziu portret al lui Ceauşescu realizat de Nicolae Albani).

Şi a sosit momentul notoriului scandal cu "Glissando" (după nuvela “Omul din vis”, de Cezar Petrescu), unul dintre cele mai tâmpite abuzuri ale regimului comunist, căruia i s-a pus pata, nitam-nisam, pe un film perfect acceptabil ideologic (se situa în perioada ascensiunii fascismului, cu trimiteri explicite, iar "denaturările istorice" de care era acuzat aiurea se revendicau, în fond, tocmai de la acele glissando-uri în imaginar - care, însă, depăşeau puterea neuronală a politrucilor); ce-i drept, existau şi câteva şopârle la adresa regimului (nebunul apărut pe scena cazinoului, aplaudat ironic de jucători, sau felul cum e coregrafiată "gimnastica de înviorare" din final), dar incomparabil mai puţin numeroase şi agresive decât accentele explicite din "Croaziera". Dincolo de aceste pretexte conjuncturale, filmul se distinge ca fiind cel mai ambiţios al lui Mircea Daneliuc, încercând un parcurs sinuos prin meandrele unui psihic labil, cu complexe de culpabilitate, urmărit cu o remarcabilă forţă expresivă a mizanscenelor şi compoziţii plastice complexe - din nefericire, nu lipsit de excese şi lungimi, la care s-a adăugat şi mania generalizată a multor snobi de a scormoni în el după tot felul de pretinse sensuri încifrate. De altfel, tocmai această stufoşenie derutantă, combinată şi cu formula parabolică din "Croaziera", i-a pus în gardă pe vajnicii cenzori, ducând la interminabile discuţii care au tergiversat premiera cu nu mai puţin de doi ani - inclusiv certuri în plen la ACIN (a cărui conducere, evident, urma conştiincios directivele partidului).

Pretextul amânărilor era că "nu e momentul" pentru un asemenea film - tocmai avusese loc incidentul istoric cu "Faleze de nisip" (1982, Dan Piţa) - drept pentru care, într-o şedinţă cu scântei, Daneliuc, fierbând de draci, i-a spus lui Sergiu Nicolaescu: "Aţi zis despre mine că am talent, dar n-am prins momentul! Ei bine, eu vă spun că dumneavoastră nu aveţi talent, dar aţi prins întotdeauna momentul!" - la care Nicolaescu, fără să se gândească prea mult, i-a replicat lui "Danieluc" (cum credea el că se numeşte - ceea ce întotdeauna îl irita la culme pe împricinat, acesta ţinând, pe bună dreptate, la propriul său nume): "Tinere... numai timpul va dovedi care e diferenţa dintre talent şi moment!" Ca să pună capăt scandalului, C.C.E.S. (adică ministerul culturii - recte cenzura), a dat drumul filmului să ruleze câteva săptămâni, în toamna lui 1984, după care conflictele au continuat, pe marginea mai multor proiecte neacceptate în final fie de una dintre părţi, fie de cealaltă - răspunzând la o întrebare-tip adresată de Almanahul "Cinema" mai multor cineaşti, "Care e filmul vieţii dumneavoastră", Mircea Daneliuc, exasperat de-atâtea hărţuieli, a răspuns: "Îmi doresc să fac un film foarte prost, inimaginabil de prost, fenomenal de prost - dar de a cărui prostie să fiu numai eu răspunzător".

În fine, doi ani mai târziu, i s-a aprobat "Iacob", după "Moartea lui Iacob Onisia" şi alte povestiri din lumea minerilor, de Geo Bogza. Filmul nu era în nici un caz şi sub nici o formă "prost", dimpotrivă, avea mari calităţi - dar se întâmpla pentru prima oară ca admirabilul regizor să dea semne de oboseală. Deşi primul sfert de oră al filmului era dens, incitant, plin de sensuri şi dramatism, iar ultimele douăzeci de minute, cu agonia lui Dorel Vişan în funicularul oprit, atingeau dimensiuni de-a dreptul apocaliptice (în cel mai bun sens al cuvântului), secţiunea mediană era destul de trenantă şi destructurată - parcă molipsindu-se de ceea ce ne obişnuiserăm atunci să numim "film românesc". Totodată, în timpul realizării lui "Iacob", s-a închegat şi relaţia cu actriţa care urma să-i devină cea de-a doua soţie: Cecilia Bârboră, aici în rolul Veturiei (divorţul de Tora Vasilescu finalizându-se cu un an în urmă). Spuneam că declinul lui Daneliuc a urmat o curbă de tip parabolic, prin faptul că, dacă "Croaziera" şi "Glissando" coborâseră doar cu puţin sub nivelul "Probei de microfon" şi al "Vînătorii de vulpi", prin "Iacob" panta dădea primele semne de accentuare - încă nu tocmai alarmantă.

Cum tensiunile între el şi putere nu încetaseră, următorul proiect aprobat a fost "Tusea şi junghiul", după "Fata babei şi fata moşneagului" - toţi fiind convinşi că un basm de Ion Creangă nu poate ascunde nici un pericol. Când colo, Daneliuc nu s-a lăsat până n-a împins povestea într-o agresivitate vizuală greu suportabilă, inclusiv elemente sexuale ţinând de exhibiţionism şi voyeurism cu accente gerontofil-incestuoase. Început în 1989, filmul a fost întrerupt de Revoluţie, prilej pentru Daneliuc de a da tonul primului val de aşa-zise "reforme" în cinematografie - inclusiv printr-o grevă a foamei şi un marş. Astfel, cele cinci case de filme care erau numai patru (1, 2, 4 şi 5) au devenit pentru prima oară cinci: Gamma, Pro-Film, Solaris, Star-22 şi Alpha - ultima, condusă de însuşi Mircea Daneliuc. Lăsând la o parte "Tusea şi junghiul", pe care urma să-l finalizeze peste doi ani, Daneliuc s-a avântat cu elan spre primele filme de care era "singur răspunzător" (confirm dezideratului exprimat de el înainte de 1989) - şi se pare că tocmai acest lucru i-a fost fatal: deceniul de dueluri înverşunate cu autoritatea abuzivă a kulturnicilor din regimul comunist îi fixase o anumită dinamică de creaţie, care-şi găsea echilibrul tocmai în confruntarea cu opreliştile; în clipa când obstacolul a dispărut, Daneliuc a devenit de neoprit - iar înverşunarea contra fostei cenzuri s-a soldat cu anihilarea propriului factor de autocenzură, imperios necesar oricărui artist.

Ca atare, dacă "A unsprezecea poruncă" (1991) şi "Patul conjugal" (1993) încă mai aveau unele secvenţe foarte reuşite, dar intercalate cu exagerări şi tautologii, pe fire epice şi semantice pe cât de bine intenţionate, pe atât de firav finalizate, din anul următor Mircea Daneliuc a adoptat o formulă extrem de ingrată sub aspectul unităţii artistice, care consta în a alege câte două subiecte generoase, dar complet disparate (adesea, inspirate din presă sau din realitatea cotidiană), pentru a le conjuga forţat; de exemplu: cazul straniu al unor maşini care par să urce de la sine panta unui deal, şi situaţia unei femei gravide care moare şi devine fantomă - în "Această lehamite" (1994); scandalul Sălcudeanu şi violenţele etnice de la Hădăreni - în "Senatorul melcilor" (1995); jurnalul unei bătrâne îndrăgostite de crainicul TVR Paul Şoloc, şi mişcarea M.I.S.A. - în "Sistemul nervos" (2005); diversiunea gripei aviare şi visul unor tineri săraci de a emigra - în "Legiunea străină" (2008); pedofilia şi toxicomania - în scenariul de la "Tanti" (2011, Şerban Marinescu) - şi aşa mai departe.

Fără a intra în analize de fond şi detaliu (am făcut-o pentru unele dintre aceste filme în parte), nu putem să nu remarcăm că, de-a lungul anilor, parabola a tins spre verticalizare, în coborârea ei dintre acele filme menţionate în deschidere care nu numai că reprezentaseră vârful creaţiei sale artistice, dar îl şi impuseseră pe Mircea Daneliuc ca pe unul dintre marii regizori români de film.

Părerea ta

Spune-ţi părerea
viorellll pe 10 aprilie 2012 00:00
pacat de ei k au talent dar nu au bani sa arate ...ilarion ciobanu a murit vai si amar intr-o saracie crunta ..rushine ...bine k lansam celebritatzi gen simona senzual...penala tzara...
alex_il_fenomeno pe 4 mai 2012 19:04
sper sa mai am ocazia sa il urmaresc si in alte productii .

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells
Feedback