Mircea Albulescu, un uriaş de Top 10

"Domnule...!" îmi răspundea întotdeauna la salut, pe tonurile lui grave, Mircea Albulescu, ori de câte ori ni se încrucişau drumurile prin Teatrul Naţional, la începutul anilor '80, când I.A.T.C.-ul funcţiona provizoriu acolo, între legendarul sediu de la Bulandra, avariat de cutremur, şi cel actual, din Matei Voievod. Era o stare extraordinară, acea apropiere de unul dintre actorii care nu numai că făcea parte, pentru noi toţi, din "Top Ten"-ul perioadei, dar şi răspândea în jur o charismă şi o prestanţă aproape palpabile. Cel ce avea să devină un asemenea uriaş (nu numai al fizicului, ci şi, mai ales, al talentului), n-a născut pe data de 4 octombrie, 1934, la Bucureşti - pe numele său real, Iorgu Constantin V. Albulescu, fiu al lui Vasile I. Albulescu şi al Olgăi F. Albulescu.

Iniţial, drumurile vieţii l-au purtat spre arhitectură - după ce a absolvit şcoala medie de profil, a devenit "conductor-arhitect". Totodată, simţindu-se încă din copilărie atras spre scândura scenei, s-a înscris în trupa de amatori a Ateneului Popular "Ana Ipătescu", pentru ca la numai şaisprezece ani, în 1950, să se angajeze ca "artist corp ansamblu" (figurant) la Teatrul Naţional. Doi ani mai târziu, s-a produs marea lovitură: admis ca student la actorie, în clasa marii personalităţi artistice şi pedagogice Aura Buzescu (paralelă cu a profesorilor Nicolae Bălţăţeanu şi Mihai Popescu), a devenit unul dintre reprezentanţii acelei faimoase Generaţii de Aur, care a absolvit în 1956 - alături de Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Sanda Toma, George Constantin, Silvia Popovici, Victor Rebengiuc, Draga Olteanu-Matei, Constantin Rauţchi şi mulţi alţii.

Imediat după absolvire, a început îndelungata sa carieră prin teatrele bucureştene (Municipal, Comedie, Naţional, etc.) Prima oară l-am văzut în primăvara anului 1978, cu puţin timp înainte de incendiul declanşat de agenţii K.G.B., care a cauterizat puţin Sala Mare a Naţionalului, pentru a zădărnici spectacolul festiv pregătit în cinstea unei delegaţii de stat chineze. Juca rolul lui Venceslas Vrabie, din "Un fluture pe lampă", de Paul Everac (piesă de forţă, foarte bine scrisă, cu o distribuţie enormă, dar structurată haotic şi concepută dezgustător de conformist - cu tezismul său notoriu, Everac prezenta toată diaspora română de la Paris ca pe o adunătură de lichele ratate care abandonaseră "raiul comunist" pentru a se trezi acum în plin "infern capitalist"). Venciu Vrabie era un personaj secundar, de numai două apariţii - dar Albulescu îi imprima puternic inefabilul său de neuitat, aşa cum făcea în toate rolurile pe care le primea, prezenţa lui scenică şi cinematografică magnetică şi vocea inconfundabilă făcând un adevărat recital artistic din orice personaj, indiferent cât de restrâns ca întindere. De altfel, în acelaşi timp, actorul juca rolul titular din celebrul spectacol cu piesa "Danton", de Camil Petrescu (alături de Radu Beligan, Florin Piersic, Gheorghe Cozorici şi mulţi alţii - cam toată trupa Naţionalului, de la cele mai înalte vârfuri artistice până la enorma masă a figuranţilor). Incendiul menţionat mai sus a pus capăt reprezentaţiilor, împiedicându-mă să-l văd tocmai când mă pregăteam s-o fac - era o montare prea amplă ca să poată fi transferată pe scena Sălii Mici (actuala Operetă), aşa cum s-a procedat cu alte spectacole - dar ceva-ceva tot am prins din el, şi nu numai prin imaginile filmate (incluse în documentarul lui Constantin Vaeni "Teatrul cel mare", din 1978), ci şi prin faptul că cinci-şase ani mai târziu, când intrasem şi eu în corpul ansamblu al Naţionalului, colegii de figuraţie încă mai imitau, prin cabine, replicile Dantonului lui Albulescu - inclusiv nemuritorul final: "Sanson, după ce-mi vei tăia căpăţâna, s-o arăţi poporului! ...MmmeRRită!" ...Dar a venit toamna anului 1978, cu şansa de a vedea incredibilul spectacol "Generoasa fundaţie", de Antonio Buero Vallejo, în regia lui Horea Popescu, unde Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Cozorici, Marin Moraru, Mircea Albulescu şi Costel Constantin, secondaţi de Alfred Demetriu, Emil Mureşan, Ilinca Tomoroveanu şi Iamandi Şerban, ofereau un multiplu recital de demascare a tiraniei (subiectul, plasat în Spania lui Franco, oferea un paravan perfect pentru atacurile înspăimântător de străvezii la adresa dictaturii ceauşiste). Deşi era dus la execuţie puţin după jumătatea piesei, acel Tulio al lui Mircea Albulescu lăsa o impresie de neşters - un sfâşietor fior tragic care dăinuia până la ropotele de aplauze finale. Iamandi Şerban, care ieşea din scenă destul de curând, nu se putea desprinde din culise - rămânând în fiecare seară până la sfârşit, captivat de interpretările colegilor săi. Împrejurările m-au învrednicit să împart puţin scena cu marele actor, în stagiunea 1983/84, când pentru scurt timp a fost solicitat să-şi înlocuiască un coleg din "Ploşniţa" lui Vladimir Maiakovski (tot în regia lui Horea Popescu). Avea de rostit doar o tiradă comică de un minut, printre mulţi alţii - dar, din nou, confisca întreaga sală, monopolizând inevitabil privirile tuturor spectatorilor... şi pe ale noastre, celor din scenă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în "Noi, cei din linia întâi" (1986, Sergiu Nicolaescu), şi la "Cuibul de viespi" (1987), ecranizarea lui Horea Popescu după "Gaiţele" de Alexandru Kiriţescu - cele două filme unde am avut ocazia să fim din nou împreună. Făceau parte dintre acele rolişoare menite nu doar să umple câte o secvenţă nu tocmai necesară, ci chiar s-o înnobileze (şi odată cu ea, în mare parte, întregul film), mereu prezente în bogata carieră cinematografică pe care Mircea Albulescu şi-a început-o încă din studenţie, cu "Alarmă în munţi" (1955, Dinu Negreanu): peste optzeci de filme într-o jumătate de secol şi ceva...

În 1967, Sergiu Nicolaescu l-a descoperit cu micul rol al lui Oluper, fictivul frate al lui Decebal din "Dacii", astfel începând o colaborare îndelungată din care merită să-l menţionăm pe doborâtorul Popa Stoica din "Mihai Viteazul" (1971), Paraschiv din "Zile fierbinţi" (1975), Colonelul Mihai Cerchez din "Pentru patrie" (1977 - rol preluat din varianta de televiziune a filmului, realizată separat de către Gheorghe Vitanidis, Doru Năstase şi Sergiu Nicolaescu), Geissler, din "Revanşa" (1978), un bandit din "Nea Mărin Miliardar" (1979), "Capcana mercenarilor" (1980), "Wilhelm Cuceritorul" (1982), "Viraj periculos" (1983), sau "Ziua Z" (1984). Totuşi, un rol mult mai semnificativ în influenţarea carierei cinematografice a lui Mircea Albulescu l-a avut Manole Marcus. Colaborarea lor a început cu "Canarul şi viscolul" (1969), imediat urmând surprinzătorul "Puterea şi adevărul" (1971), după piesa şi scenariul lui Titus Popovici care, la comanda politică a lui Ceauşescu, prezenta pentru prima oară o viziune critică asupra perioadei dejiste - un fel de "fundătură" din care ne salvase, vezi-dumneata, venirea lui Nea Nicu la putere. Cu aplombu-i unic, Mircea Albulescu îl juca pe nimeni altul decât Gheorghe Gheorghiu-Dej (deghizat sub străveziul nume "Pavel Stoian"), câtă vreme victimizatul "Petrescu" (citeşte: Pătrăşcanu) era interpretat de Amza Pellea, iar "Mihai Duma" (adică însuşi Ceaşcă) îi aparţinea lui Ion Besoiu.

Astfel, Nolly Marcus a început să-l distribuie pe Albulescu în aproape toate filmele sale, dar rolul care se distinge cu precădere rămâne Ionel Friedmann, textierul evreu din "Actorul şi sălbaticii", în special prin fineţea şi complexitatea cu care combină bunul-simţ uman şi zgârcenia financiară, umorul şi înţelepciunea, spaima patologică în faţa terorii şi demnitatea de a nu ceda cu nici un chip - şi, mai ales, apoteoza sacrificiului tragic dinainte de final. Mircea Veroiu, în schimb, ajunsese la o asemenea simbioză cu Iorgu (cum continuau să-i spună prietenii) Albulescu, încât adesea îşi adapta personajele în funcţie de trăsăturile interpretative ale acestuia. Au făcut împreună "Şapte zile" (1973), "Dincolo de pod" (1976 - unde Albulescu a adus pe ecran, din proza lui Slavici, un neuitat Huber), "Artista, dolarii şi ardelenii" (1980), "Semnul şarpelui" (1981), "Somnul insulei" (1995 - ecranizare mediocră după elebrul roman "Al doilea mesager", care a dus la stabilirea lui Bujor Nedelcovici în Franţa) şi, într-un târziu, "Craii de Curtea Veche" (1995). De vreme ce, aşa cum era şi firesc, cam toţi regizorii importanţi ai vremii se îmbulzeau să-l distribuie în filmele lor, Mircea Albulescu s-a mai impus cu rolul negativ al directorului lichea din "Trei scrisori secrete" (1974, Virgil Calotescu), şoferul dintr-o bucată Savu, din "Cursa" (1975, Mircea Daneliuc), "Avaria" (1978, Ştefan Traian Roman), "Ancheta" (1980, Constantin Vaeni - unde personajul său principal îl reprezenta, de fapt, pe... Ilie Verdeţ, pe-atunci mare demnitar al regimului), şi mai ales tulburătorul "Maistru Michel" Gherlaş din "Înghiţitorul de săbii" (1981, Visarion Alexa - din care se reţin mai ales celebra secvenţă cu "Ordon şmecherii!", împreună cu George Constantin, şi finalul tragic, cu Mitică Popescu). Nu putem trece nici peste trioul destinelor învinse întregit cu Dan Condurache şi Ioana Crăciunescu în "La capătul liniei" (1982, Dinu Tănase), sau hidosul Grecu din inegalul "Cel mai iubit dintre pământeni" (1993, Şerban Marinescu).

...Şi ar fi o omisiune de neiertat să ignorăm şi contribuţia pedagogică a lui Mircea Albulescu, al cărei prim germene a încolţit într-o seară din toamna lui 1981, când marele actor, la invitaţia profesoarei Silvia Cucu, a venit să converseze cu studenţii. Discuţia s-a încins atât de tare încât, sosind vremea să eliberăm sala de curs, Albulescu ne-a luat pe toţi vis-à-vis, la "Dunărea", unde am lungit-o până după miezul nopţii. Studenţii de la actorie erau atât de entuziasmaţi, încât au insistat să se mai revadă, cu regularitate pe cât posibil, eventual sub forma unor "consultări paralele" - proiect abandonat însă, ca să nu se răzvrătească oarece orgolii de-ale profesorilor titulari. Totuşi, ideea a prins rădăcini - şi peste ani, când Revoluţia a măturat o mică parte din impostorii de la I.A.T.C., Mircea Albulescu a fost chemat de noua conducere şi de actualii studenţi ca profesor titular. Am avut de-a face cu câţiva dintre discipolii lui în 1993, când dădeam probele pentru "Neînvinsă-i dragostea" - era prima lui serie, cea cu Daniela Nane şi Dana Măgdici, şi se recunoştea limpede forţa, fineţea şi disponibilitatea pe care li le cultiva mentorul lor.

Pe lângă toate acestea, Mircea Albulescu şi-a încercat condeiul şi pe tărâmul poeziei, în volume ca "Vizite", "Pajura singurătăţii", "Bazar sentimental", "Bilete de favoare" şi "Baraka". În legislaţiile trecute, a activat intens în U.S.R., U.C.I.N., UNITER, U.Z.R., fiind o vreme şi secretar de stat în Ministerul Culturii. Din palmaresul său, cele mai prestigioase sunt "Premiul Naţional pentru întreaga activitate artistică", acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor în 2003", "Premiul pentru întreaga activitate", de la Gala Premiilor UNITER 2005, Ordinul Meritul Cultural şi Ordinul Serviciul Credincios în grad de Comandor.

Şi pentru că iubitul său fiu, Matei (cu care-l întâlneam adesea la plimbare, prin preajma blocului "Eva" de pe Magheru unde locuiau), i-a dăruit la rândul lui un nepoţel pe nume Vladimir, putem încheia reproducând versurile închinate de părinte (şi bunic) cu acea ocazie irepetabilă:

Dar lui Matei:

Fiule/azi când împlineşti/Vârsta celor dintâi înţelegeri/Îţi pun pe frunte coroana de OM./Şi ca să nu te spulbere/Şoaptele clevetirii,/Adierile minciunii,/Uraganele urii/Ce fac atâtea mori neodihnite/Să macine malurile sufletului.../Fiule, Îţi dau drept sceptru/Greul vieţii!