Eu, când vreau să fluier, fluier! - Un pumn în plex... ...şi nu te mai dezlipeşti din scaun

Atenţie, există spoilere în această cronică!

Rarissime sunt secvenţele, şi cu atât mai puţine filmele, care m-au lovit vreodată în sens aproape fizic. Nu e de mirare pentru nimeni că City Lights, Stalker, The Conversation, Eraserhead, One Flew Over the Cuckoo's Nest, Pulp Fiction, Hiroshima, mon amour, Siberiada sau Patru luni, trei săptămâni şi două zile au acea forţă de impact care te ţintuieşte în faţa ecranului, paralizat, de la un moment dat şi până se termină. În ceea ce priveşte debutul lui Florin Şerban, secvenţa-detonator este vizita mamei la puşcărie - aflată chiar în mijloc, cu rolul vizibil de Mid-Point (pentru a fi urmată imediat de acel point-of-no-return: pumnul dat psihologului). Până atunci, treaba mai mersese cum mai mersese. Unii ar putea spune că filmul demarează greoi, şi se trezeşte abia pe la jumătate - fals: prima parte decurge subtil, pe fond, pregătindu-şi datele şi acumulând tensiunile pentru acel moment când the shit hits the fan şi, în continuare, nimic nu va mai putea fi ca înainte.

De fapt, scenariul e construit de Cătălin Mitulescu şi Florin Şerban cu o rigoare remarcabilă - dar nu mecanică şi anostă, ci dimpotrivă: principalele luiarticulaţii şi relaţiile dramaturgice dintre ele formează o structură originală şi îndrăzneaţă, care ar merita un comentariu detaliat aparte. Lucrurile stau cu atât mai interesant, cu cât geneza întregului film comportă şi un element esenţial de improvizaţie şi cine-verité, pentru a cărui asimilare era necesară o structură scenaristică extrem de elastică - fără a intra în detalii aici, mă refer la modul în care s-a colaborat cu interpreţii neprofesionişti (deţinuţi şi gardieni), care prin însăşi natura lui impunea o mare mobilitate şi adaptabilitate regizorală, pe canavaua unui scenariu care, astfel, numai rigid nu-şi putea permite să fie.

Sub acest aspect, Eu, când vreau să fluier, fluier se desprinde perceptibil de estetica minimalistă a ultimului deceniu - începând să contureze, foarte posibil, pasul imediat următor.  Florin Şerban, deşi se trage funciarmente din minimalism (unitate strânsă de timp, spaţiu şi acţiune, mijloace economice, deconstructivism), inclusiv cu componenta sa aşa-zis mizerabilistă (cum îi etichetează detractorii semidocţi elementul specific de realism frust şi adesea dur, cu accente naturaliste), construieşte o viziune regizorală sensibil diferită: dezvoltarea interioară a personajelor sugerează dimensiuni mai ample, naraţiunea urmează un ritm mai nervos, şi în primul rând decupajul aplică o altă concepţie, mult mai elaborată - cu implicaţiile fireşti la nivelul montajului (aici, executat cu fler şi mână sigură de Sorin Baican şi Cătălin Cristuţiu).

Dacă minimaliştii folosesc acumularea de tensiune pe parcursul unor cadre lungi, cu respiraţie amplă, minuţios elaborate compoziţional şi mai ales temporal, între care tăieturile de montaj survin rar şi cu un impact mult sporit, Florin Şerban reformulează aceleaşi elemente de limbaj filmic într-o chimie mai compactă şi mai incendiară. În prima jumătate, când de-abia se construiesc premisele, domneşte un calm aparent, exprimat prin compoziţii placide şi echilibrate (exterioarele penitenciarului, aleile pe care Silviu de deplasează solitar sub dogoarea soarelui de amiază, cadrele largi ale sălii de mese sufocată sonor de manele), printre care survin calupuri de decupaj nervos, cu mişcări de cameră surprinzătoare şi derutante (spălătorul, confruntările verbale încordate, sau aceeaşi cantină, la nivelul cadrelor strânse, urmărind şirurile de deţinuţi la mese). Se remarcă, îndeosebi, ştiinţa lui Florin Şerban de a clădi tensiuni cu ajutorul unor suprapuneri surprinzătoare între imagine şi sunet - de exemplu, prim-planul lui Silviu la gard, privind anxios şi stresat spre poartă, în timp ce apropierea gardienilor e comunicată strict auditiv, prin strigătele de somaţie şi tropăitul paşilor în fugă - procedeu reluat şi în secvenţa finală, pe şoseaua în asfinţit. Sper ca autorul să nu cadă în capcana de a repeta pe viitor, până la saţietate, această figură de stil care deocamdată i-a reuşit atât de bine. În orice caz, procedeul mai are şi efectul de a scoate în evidenţă valenţele designului audio al lui Florin Tăbăcaru, constituit savant cu discreţie, printr-o împletire abilă a diverselor piste sonore din penitenciarul pierdut pe câmpiile Dobrogei.