Life of Pi, în regia lui Ang Lee, rulează din 21 decembrie în cinematografele din toată ţara. Provocarea era însemnată: să aduci pe ecran un roman foarte puţin cinematografic, din câteva puncte de vedere importante. Pe de o parte, componenta sa principală, ca întindere şi semnificaţie, o constituia deriva bărcii de salvare cu cei doi supravieţuitori la bord, pe apele Oceanului Pacific - un setup pe cât de ofertant în plan literar (unde Yann Martell îl dezvoltase cu ajutorul discursului interior, al meditaţiilor şi comentariilor naratorului, combinate cu descrieri detaliate ale acţiunii), pe atât de problematic sub aspect filmic, pândit la tot pasul de primejdia monotoniei şi al aplatizării (plus pericolul de sens contrar al supralicitărilor gratuite). Apoi, romanul îşi permitea convenţia unui dezechilibru deliberat între corpul epic central, introducerea rezumativă relativ extinsă şi epilogul foarte comprimat.
Cel mai tare mă temeam de un film destructurat în jurul unui fragment central lungit şi trenant. Iar imaginile din trailer, care evident nu puteau indica nimic privitor la construcţia întregului ansamblu, păreau să sugereze tocmai factorul de risc postulat mai sus: spectacularul facil. Surpriza se revendică, în primul rând, de la armonia dintre scenariul lui David Magee, care urmăreşte fidel povestea literară, reuşind s-o comprime economic şi esenţializat, fără a neglija articulaţiile paradigmatice ale dramaturgiei de film, şi concepţia regizorală a lui Ang Lee, care în filmele sale anterioare s-a dovedit capabil să stăpânească atât cheia narativă şi stilistică sobră, ca în Brokeback Mountain (2005), cât şi dezlănţuirile imaginaţiei, în Crouching Tiger, Hidden Dragon (2000), sau Hulk (2003).
Practic, Life of Pi este în primul rând un film de stil pe fundalul explicitat discret al substratului filosofic preluat din carte. Abilitatea cuplului Magee/Lee se distinge încă din prima parte, când backstory-ul protagonistului, acoperind primele trei sferturi de oră ale acţiunii, se desfăşoară printr-o naraţiune rezumativ-dinamică împletind diverse metode specifice de sumarizare cinematografică (alternanţe ale planurilor spaţiale şi temporale, suprapuneri parţiale de voice-over-uri, etc.) cu momente contemplative de respiro, menite totodată şi să amorseze amplificările stilistice din zona centrală.
Odată ce accesează odiseea celor doi naufragiaţi, Ang Lee recurge la un sistem de procedee cu atât mai relevant prin inevitabila comparaţie cu celebrul Lifeboat (1944) al lui Alfred Hitchcock. Ce-i drept, în acel caz, scenariul scris de Jo Swerling şi Ben Hecht, pornind de la povestirea lui John Steinbeck, beneficiase de prezenţa a zece personaje ostracizate în barca de salvare, dându-i lui Hitchcock posibilitatea de a se desfăşura regisoral pe trama diversificată şi dramatică a relaţiilor dintre acestea. În "Life of Pi", însă, avem de-a face cu doar două personaje, dintre care unul singur e uman! E cu atât mai remarcabilă modalitatea prin care Ang Lee reuşeşte, în primul rând, să dinamizeze comportamentul lui Pi Patel (inclusiv cu ajutorul lui Suraj Sharma, un debutant ce dovedeşte mari resurse de profunzime şi nuanţare interpretativă) în relaţie cu Richard Parker, tigrul fermecător de personalizat, mai ales în condiţiile în care ştim cât de greu e să faci un animal să "joace", şi mai ales o asemenea fiară, sălbatică la origine, de o ferocitate notorie, şi extrem de dificilă la dresaj - nu pot uita ce inexpresivi şi mecanici erau cuminţeii Pongo şi Perdy din nesărata variantă cu actori a celebrului 101 Dalmatians (1996), unde singura cât de cât acceptabilă era Cruella lui Glenn Close.
Cu atât mai mult, cu cât la filmare s-au folosit patru tigri diferiţi, "ajutaţi" ulterior prin prelucrare digitală - incidental, Suraj Sharma a jucat tot timpul de unul singur (şi, în plus, nici măcar nu s-a apropiat vreodată de un tigru adevărat). În jurul acestui microcosm deja reconstituit prin mijloace fabricate, Ang Lee îşi dezvoltă relaţia cu mediul înconjurător, transformând întregul decor oceanic într-un personaj viu, mobil, multicolor şi expresiv - o altă performanţă a efectelor speciale. E drept că uneori se cam repetă, mai ales în privinţa imaginilor suprapuse care implică suprafaţa "ca oglinda" (la propriu) a apei, fie reflectând cerul, ca şi cum barca şi personajele ar pluti prin aer, fie prin raccourci-uri subacvatice (începând cu cadrele piscinei din prima parte).
Pe de altă parte, însă, de cele mai multe ori evită să întindă coarda prea tare - mai cu seamă în secvenţa delirului, aflată la un pas de ispita redundanţei. De bună seamă, contribuie în acest sens admirabila fotografie a lui Claudio Miranda, de o frumuseţe extrem de plurivalentă, ducând mult mai departe jocurile de imagine din The Curious Case of Benjamin Button (2008 - David Fincher) şi, mai ales TRON: Legacy (2010 - Joseph Kosinski).
Dezamăgeşte, în relaţie cu cartea, întâlnirea cu tigrul din timpul naufragiului - aici simplificată şi vulgarizată nemotivat, spre deosebire de paradoxala reacţie entuziastă a eroului din roman, care pregătea întreaga evoluţie a relaţiei lor. În schimb, capătă o pondere dramatică semnificativă despărţirea, faţă de modul cam expediat în care Yann Martel îl scotea pe Richard Parker din acţiune şi peisaj. De asemenea, Ang Lee rotunjeşte mult mai complet, fără a deveni complet explicit, întorsătura finală. Totodată, e cu atât mai interesant faptul că, deşi tot filmul este construit pe formula flash-back-urilor narative, relatarea "variantei credibile" (şi, în fond, reale) e prezentată într-un singur cadru frontal lung al lui Pi Patel relatând, filmat printr-un zoom extrem de lent de la plan mediu la grosplan şi intercalat doar cu două-trei imagini ale celor doi agenţi de asigurări care-l ascultă.
În plus, acest twist final motivează şi nota de artificialitate plastică, adesea neverosimil de calofilă, a întregii poveşti. Evident, miza fascinantei demonstraţii de virtuozitate descrise mai sus se bazează pe conţinutul de fond al subiectului - relaţia omului cu divinitatea. Ar fi inutil să intrăm acum în toate detaliile, cu atât mai mult cu cât filmul, văduvit de posibilităţile prozei, se menţine doar la nivelul sugestiei (simplă dar nu simplistă).
Nu încape nici o îndoială că Ang Lee nu este Andrei Tarkovski, aşa că nu poate fi vorba de trimiteri abisale ca acelea pe care, printr-o formulă chiar şi mai puţin expicită, le realiza celebrul Stalker (1979). Câtă vreme capodopera lui Tarkovski era un veritabil film biblic, Life of Pi rămâne mai degrabă la nivelul unui simplu "studiu de caz" - iar comparaţia devine cu atât mai relevantă cu cât, dacă Tarkovski atinsese acele profunzimi filmând în cheia cea mai economic-realistă, Lee se rezumă la o schiţă de fond mult amplificată prin imageria debordantă şi, desigur, folosirea fără oprelişti a efectelor speciale şi vizuale.
Personal, prefer să-l admir mai mult pentru că a încercat, şi parţial a şi reuşit, să ne spună câteva cuvinte despre Dumnezeu folosind un om şi un tigru. Restul e doar meserie.
Părerea ta
Spune-ţi părerea