Premiul IDFA pentru Cel mai bun documentar al sectiuii Green Screen, in valoare de 2.500 de euro, s-a decernat vineri filmului Into Eternity, regizat de Michael Madsen (Danemarca/Suedia/Finlanda) in cadrul Celui mai important festival de film documentar din lume, care se tine la Amsterdam in luna noiembrie, incepand din 1988. Premiul pentru cel mai bun film “verde” a fost acordat productiei care
reflecta in modul cel mai clar si creativ interactiunea dintre oameni
si mediul inconjurator.
Problemele mediului inconjurator incep sa devina mai mult decat mofturile ecologistilor si ale ziarelor. Cu totii ar trebui sa incepem sa gandim “verde”, si in acest scop pentru prima data in istoria festivalului, IDFA a deschis o competitie speciala pentru filmele tratand subiecte legate de mediu si biodiversitate.
Din start filmul Into Eternity a parut lipsit de sanse de castige, pentru ca trateaza problemele legate de constructia unui tunel subteran in care ar trebui depozitate deseurile nucleare actuale ale Finlandei, pentru urmatorii 100 000 de ani, dar nu clarifica spectatorilor cum va afecta asta mediul inconjurator. Si nu neaparat pentru ca procesul ar fi prea complicat sau oamenii nu ar fi capabili sa inteleaga, dar pur si simplu nimeni nu poate face afirmatii 100% sigure despre un viitor atat de indepartat. Singura certitudine este ca in momentul de fata producem deseuri radioactive care sunt prea periculoase pentru a fi depozitate in regimul actual atat de instabil din punct de vedere politico-climatic, si care au nevoie de mii de ani pentru a deveni inofensive.
Filmul prezinta solutia pe care Finlanda s-a hotarat sa o adopte in vederea depozitarii deseurilor: construirea pe parcursul a urmatorilor 100 de ani a unui sistem de hale si tuneluri subterane numit ‘Onkalo’, care apoi sa fie sigilat cu un zid gros de beton pentru eternitate. Pe langa dificultatea de a coordona o actiune al carui rezultat final se va vedea mult dupa ce initiatorii sai au decedat, proiectul se confrunta si cu o serie de intrebari etice in legatura cu modalitatea de a avertiza generatiile viitoare despre pericolul ingropat sub pamant. Avand in vedere ca civilizatia umana are o vechime de doar cateva mii de ani si ca inca sunt mesaje pe care stramasii nostril le-au lasat si care nu au fost in totalitate descifrate, cum poate cineva sa transmita o informatie menita sa fie inteleasa si peste 100000 de ani? Ce limbaj sa fie folosit si cum am putea fi siguri ca generatiile urmatoare vor fi la fel de avansate ca noi? Ar trebui ca Onkalo sa fie marcat ca un spatiu foarte periculos pe care trebuie sa-l evitam (incitand astfel posibili curiosi) sau ar trebui ca intregul sistem sa fie lasat uitarii? Filmul regizat de Michael Madsen nu poate raspunde acestor intrebari, asa cum de altfel nici cei intervievati nu pot oferii informatii clare. Nici macar noi, ca observatori ai filmului, nu ne putem hotari daca Finlanda a procedat sau nu corect. Dar intrebarile puse de Into Eternity raman si ne fac sa ne gandim la modul in care actiunile noastre influenteaza mediul inconjurator si viitorul planetei. Aranjate sub forma unui bantuitor mesaj catre viitor si imbracate de o coloana sonora excelent realizata, imaginile filmului nu se adreseaza numai unui ipotetic calator din viitor ratacit prin tuneluri intunecate, ci si propriei noastre constiinte care trebuie sa gaseasca un echilibru intre necesitatile individuale si binele intregii comunitati.
