Nu e un lucru străin ca un copil să descopere lumea și prin răutate. Numai când ne amintim de copilărie...
Iar când nu putem identifica sursa răului, contextul, relația defectuoasă dintre părinți, alți oameni, alți copii, sau orice pare să explice răutatea unor ființe pure, „nepătate”, noi „adulții” ne confruntăm cu o ghicitoare aparent ireconciliabilă. Poate și fiindcă ne revoltăm la rândul nostru copilărește împotriva animalității, împotriva ADN-ului, împotriva sistemului de învățământ sau împotriva inconștientului colectiv. Împotriva noastră.
Playground / Un monde (regia Laura Wandel, 2021)
În acest film de numai 72 de minute, recompensat cu Un Certain Regard anul trecut la Cannes, regizoarea Laura Wandel ne invită prin titlul original să descoperim o lume: incinta unei școli.
Micuței Nora îi e groază de prima zi de școală. Parcă i-ar arde sufletul dacă ar face un singur prim pas în acea curte, în acel „loc de joacă” ce inspiră un aer concentraționar. Imaginea filmului, prim-planurile claustrofobice, siluetele amorf impregnate în privirile timide ale Norei amintesc de Saul fia / Son of Saul, doar că în loc de cruzimea de la Auschwitz, e o joacă de copii. În esență, tot aia.
Fetița care o joacă pe Nora, Maya Vanderbeque, e de-a dreptul incredibilă. E sfâșietor felul în care refuză total separarea de tatăl ei și îmbrățișarea mulțimii descurajante de copii. Sau cum trăiește cu groaza de a-l vedea pe fratele ei mai mare, Abel, chinuit de colegii lui. Ca apoi Abel să o oblige să îi păstreze suferința un secret. Nora nici nu își dă seama când se lasă contaminată de violența fizică a băieților și de răutatea discretă și înțepătoare a fetelor.
„Dar de ce vă ia mereu tatăl vostru de la școală? N-are slujbă sau ce?”, o întreabă o colegă.
„Ba da, se ocupă de noi.”
„Aia nu e o slujbă.”
Goodnight Mommy / Ich seh, Ich seh (regia Severin Fiala & Veronika Franz, 2014)
Acest thriller psihologic austriac pare că deviază către supranatural fără să o facă, de fapt. Doi frați gemeni, Lukas și Elias (așa îi cheamă și în viața reală), locuiesc într-o superbă vilă, un paradis de la marginea pădurii, pe malul unui lac. Iar în urma unui accident tragic, tatăl lor dispare complet din peisaj. Mama lor a supraviețuit, însă pare schimbată, iar capul ei e bandajat complet.
Cei doi frați ajung să o vadă drept altcineva. O impostoare fără chip. Mama lor nu ar fi fost atât de rece și de severă cu ei, mama lor nu ar fi făcut ce face această femeie. Băiețeii încearcă să înțeleagă măcar ce a făcut acest străin care se dă drept mama lor cu adevărata lor mamă.
Polytechnique (regia Denis Villeneuve, 2009)
Dacă ești curios ce filme făcea Denis Villeneuve înainte de Dune, de Blade Runner 2049 și de Arrival, înainte de Sicario, de Enemy și de Prisoners, chiar și înainte de Incendies, ne rămâne această curioasă ficționalizare a masacrului din Montréal, `89.
Totul servește unei remarcabile solidarități regizorale față de sursa acestui film. Începând cu imaginea în alb-negru, care doar sugerează sângele, Villeneuve evită să fie spectaculos, dar face un cinema stilizat. Ca și Gus Van Sant în Elephant, ne invită la o (de)construcție nonlineară plină de suspans, dar ne forțează să privim din perspectiva victimelor.
Și nu cade în capcana de „a arăta cu degetul” încercând să explice naiv cum s-a ajuns la o asemenea catastrofă. Ba dimpotrivă, scoate în evidență absurdul situației. În scrisoarea de intenție mâzgălită la repezeală într-un sfert de oră, adolescentul ucigaș își adună gândurile și le învinovățește pe săracele feministe înainte de a le omorî cu sânge rece. Însă culmea e că Valérie, una dintre colegele lui, adică una dintre ținte, e întrebată în timpul interviului pentru internshipul visurilor ei de ce a ales ingineria mecanică și nu civilă. HR-istul e intrigat, fiindcă femeile aleg în general ingineria civilă, e mai simplă. OK, suntem încă la sfârșitul anilor `80 din Canada, însă așa-zisele feministe nu fac mai mult decât să își ceară drepturile. Chiar dacă mereu există „o cauză”, uneori nu ne e accesibilă. Și nu are sens să pretindem că îl înțelegem pe ucigaș.
Câteva mențiuni și reminiscențe speciale
Din trecutul Recomandărilor Cinemagia, amintim de câteva titluri potrivite în acest context. Începem cu cel mai relevant, We Need to Talk About Kevin al lui Lynne Ramsay, care sondează acea răutate primordială, aparent acauzală, un film superb care urmărește copilăria unui psihopat sub ochii mamei sale neajutorate. Continuăm cu senzualul, umilitorul și zguduitorul A ma soeur! / Fat Girl (Catherine Breillat) - pe larg, aici.
Apoi cu Kids (Larry Clarke, după un scenariu semi-autobiografic scris de adolescentul Harmony Korine). Pe larg, aici. Deși... în toate aceste filme putem atribui răutatea circumstanțelor exterioare.
Să nu uităm de The White Ribbon / Das weiße Band - Eine deutsche Kindergeschichte al lui Michael Haneke, care pune excelent anumite întrebări atât istorice, cât și (în primul rând) actuale despre responsabilitate, motiv pentru care a fost distins cu Palme D`Or la Cannes. Sau de Gummo, acel film de neuitat, unde cruzimea copiiilor e atât de bine integrată în țesutul acelei realități create de Harmony Korine încât devine hilară. De Exorcistul nici nu mai zic. Acolo, la o revenire atentă, e atât de limpede parcursul psihologic și atât de primar limbajul mitologic, încât răutatea transpare drept o convenție de dragul progresismului.
Ce îmi pare că vor să spună aceste titluri e că uneori greșim când luăm prea în serios răutatea.
Părerea ta
Spune-ţi părerea