Deşi vânturat prin capete de lume, ceea ce trădează obârşia autorului lui Periferic e, înainte de toate, accentul "moldovinesc". A copilărit la Neamţ, pe Pietricica, şi sejurul de 6 ani de peste Ocean nu i-a modificat limba, ca atâtor altora.
- Câţi ani aveţi, domnule Apetri?
B. G. A.: 34 !
M-am uitat strâmb la interlocutorul meu. "Doar" 34 de ani la aerul acesta juvenil, e cam mult. Cum ştiam câteva elemente ale biografiei sale (nu din presa românească, ci din catalogul festivalului de la Namur!) mi-am lărgit aria interogatoriului:
- Aţi absolvit, la Iaşi, dreptul. Când aţi simţit nevoia să faceţi film?
B. G. A.: De când mă ştiu!
- Şi atunci, de ce aţi început cu Dreptul?
B. G. A.: Mi s-a părut că, la 18 ani, eram prea tânăr pentru a încerca o artă atât de complexă precum cinematograful...
- Asta după ce, probabil, aţi fost refuzat la admiterea UNATC?
B. G. A.: Nici n-am concurat vreodată! În ţară am făcut patru ani de drept şi unul de avocat pledant, în penal.
- Apoi aţi trecut marea cu sarea?
B. G. A.: Marile, domnule! M-am trezit luându-mi viaţa de la capăt la secţiunea de film a Universităţii Columbia din New York. Jumătate de an am plătit taxa, după aceea am avut bursă, pentru că apoi să vină şi filmele. Am început cu "O foarte scurtă trilogie a singurătăţii", prezentată la festivalul de la Clemont-Ferrand, şapte minute făcute în România cu actorii noştri, scurtmetraj nominalizat pentru Oscarul filmului studenţesc.
- Există aşa ceva?
B. G. A.: Există. După ce am absolvit, am exercitat câţiva ani profesia de producător, ajutându-mi un coleg, Eric Mendelsohn care a plecat la Sundence cu filmul său Three Backyards şi s-a întors de acolo cu Premiul de regie. În timpul ăsta reflectam la un scenariu pe care mi-l trimisese Cristi Mungiu, dar pe care îl refăcusem, cu colaborarea lui Tudor Voican.
- Şi pe dvs, unde v-a găsit? o întreb pe Ana Ularu, care asistase, cuminte şi tăcută, la întreaga discuţie.
A. U. : Am dat un test!
B. G. A.: Ultimul test, în ultima zi de pregătire! - precizează regizorul. Şi al ei a fost rolul...
- De ce? Din cauza expresiei de înverşunare de pe chip?
A. U.: Adevărul e că ne-a fost mereu frică să nu alunecăm în clişeul femeii de piatră. Am decis să construim un antierou, o fată care şi-a pierdut încrederea în oameni, care trăieşte cum vrea şi suportă costul propriilor opţiuni. Am încercat mai degrabă s-o acuz decât s-o scuz şi Bogdan a ştiut să mă facă să păstrez coerenţa trăirii personajului. Am avut noroc, în viaţa de actriţă de film, cu eroine foarte diferite, dar filmul de faţă îmi rămâne ca o experienţă de maturitate.
B. G. A.: Şi mie mi-ar fi greu să vă spun de ce i-am atribuit ei rolul. Celelalte candidate fuseseră şi ele bune, aveau şi filmografie, dar nu se potriveau rolului. Nici una n-a adus personajului atâta intensitate ca Ana Ularu. Să ştiţi, un film e ca o navigare în ape tulburi. Abia mai târziu realizezi dacă ai procedat bine sau nu!
Şi care sunt apele în care Periferic va naviga pentru viitor?
B. G. A.: Încep să se limpezească! Filmul a fost preluat de prestigioasa casă franceză MK2. Am fost cu el la Locarno şi Toronto, îl vom duce la Moscova, Cottbus, Viena şi... Piatra Neamţ. Deşi, la Neamţ, e ceva mai complicat. În copilăria mea erau în oraş trei cinematografe, mereu supraaglomerate. Acum a rămas unul singur, Dacia, şi nu mai vezi în el nici măcar o pereche de speriaţi care să se îmbrăţişeze, pe tăcute, în ultimul rând...
