Articole Joyeux Noel

Sunt originar din nordul Frantei, dintr-unul din cele 10 districte ocupate de nemti intre 1914 si 1918. Nu exista nici un dubiu in privinta impactului pe care l-a avut acea perioada asupra locuitorilor din regiunile respective. Am crescut cu amintirea acestui razboi, care isi facea simtita prezenta nu numai in timpul celebrarii armistitiului, la fiecare 11 noiembrie. Ca fiu de agricultor, imi amintesc cum veneam acasa cu bratele pline de cartuse goale. Si in ziua de azi se mai gasesc hartii, obiecte, pusti ruginite ramase de la soldatii care au murit sau au trecut pe aici.

In 1993, dintr-o intamplare, am descoperit o carte: “Batailles de Flandres et d’Artois 1914-1918”, de Yves Buffetaut. In lucrarea aceea am dat peste un pasaj intitulat “L’incroyable Noel de 1914”, in care autorul evoca fraternizarea dintre dusmani, episodul cu tenorul neamt aplaudat de soldatii francezi, meciul de fotbal, schimbul de scrisori, brazii, vizitele in transele inamice. Am fost bulversat. L-am sunat pe viitorul meu producator, Christophe Rossignon, si i-am trimis un sinopsis. Subiectul i s-a parut minunat, dar, constient de amploarea sa, Christophe mi-a zis sa ma pregatesc bine. Trebuie mentionat faptul ca inca nu facusem lung-metraje.

Dupa succesul primului meu lung metraj, “Une hirondelle a fait le printemps”, Christophe m-a incurajat sa ma apuc de proiectul “Joyeux Noel”. In 2002, am atacat problema cea mai dificila: scrierea scenariului a acelei povesti incredibile, dar adevarate. Am inceput prin a cauta date despre fraternizare, prin a strange toate informatiile posibile, pentru a afla ce s-a intamplat cu adevarat. Am “dezgropat” o serie de fapte extraordinare din arhivele britanice, franceze si germane. Recunosc ca nu a fost deloc usor. Sunt locuri frecventate in special de istorici de profesie. Multumita lui Yves Buffetaut am putut sa am acces la documentele dorite. In Franta, aceste informatii sunt pazite de armata, care, desi nu impiedica consultarea lor, nici nu face publica existenta lor. Aceasta stare de spirit mi se pare inrudita cu cea care domnea in timpul razboiului: atunci, fotografiile facute in timpul fraternizarii dintre soldati au ajuns intr-un ziar englez, dar in Franta un general le-a rechizitionat si le-a distrus. In ceea ce priveste arhivele germane, n-a fost dificil sa le consult, deoarece foarte multe se afla in Franta - consecinta a celui de al Doilea Razboi Mondial.

E foarte emotionant sa scrii un scenariu pornind de la aceste fapte reale. Din ele am extras personajele care au existat cu adevarat sau care m-au inspirat. Cum ar fi Ponchel, un soldat francez a carui casa se afla in spatele liniilor germane, pe care le traversa in fiecare seara, ca sa-si vada familia, inainte de micul dejun intorcandu-se in transeele franceze, continuand sa lupte in razboi. Sau tenorul neamt, care a cantat cu adevarat pentru soldatii francezi, in seara de Craciun. Acest personaj a fost foarte important pentru mine, mai ales pentru ca 90% din cazurile de fraternizare au avut loc din cauza celor care au cantat, a celor care i-au ascultat, care au reactionat si au aplaudat. Imi place la nebunie ideea ca muzica, cultura, cantecul popular au redus tunurile la tacere.

Fireste, cand citim despre aceste intamplari, ne vine greu sa le credem. Cu toate acestea, brazii de Craciun au fost trimisi pe frontul german pentru acel Craciun din 1914, care ar fi trebuit sa fie “singurul petrecut pe front”, deoarce kaiserul Wilhelm al II-lea afirma ca “nici pe timp de razboi nu trebuie sa pierdem aceste valori”. Dificultatea scenariului venea tocmai din nevoia de a-i face pe spectatori sa inteleaga ca acele intamplari incredibile au avut loc cu adevarat si de a gasi un curs firesc al evenimentelor care sa duca la fraternizare.

Uneori, insa, realitatea este prea dura. Sau prea absurda. Este cazul pisicii care circula dintr-o transee in alta si care, in film, ajunge in inchisoare. In realitate, pisica acuzata de spionaj a fost arestata de francezi si, dupa aceea, executata. Am vrut sa surprind intamplarea si in “Joyeux Noel” si am filmat secventa extrem de dura a executiei, in pofida refuzului unor figuranti de a face parte din plutonul de executie. Desi le-am explicat ca scena s-a derulat cu adevarat in timpul razboiului, ei n-au cedat, replicand:
”La vremea aceea oamenii erau nebuni !”. Intr-un final, la montaj, am decis sa nu pastrez executia. Era prea mult. As fi rupt legatura obtinuta cu spectatorii care n-ar fi crezut niciodata ca asa ceva s-a intamplat cu adevarat.

In august 2004, dupa ce-am infruntat cateva dificultati financiare (pe care Christophe Rossignon, din fericire, le-a rezolvat), au inceput filmarile. Mai intai, am filmat scenele de razboi, tabara cu tabara. Actorii, din tari diferite, nu se vedeau intre ei sau, daca se vedeau, asta se intampla numai in timpul confruntarilor. Poate parea ciudat, dar la masa taberele nu se amestecau. Din obisnuinta, nu din rautate. Dar, foarte repede, am trecut la scenele de fraternizare si situatia a evoluat fantastic, pentru ca discutiile incepute in pauzele de filmare intre actorii germani, scotieni si francezi continuau si in afara platoului. Peste tot domnea un adevarat spirit de familie.

In momentele cele mai dificile, actorii si-au demonstrat devotamentul fata de proiect. De exemplu, filmarile au fost amanate mai multe luni, dupa ce armata franceza nu ne-a dat autorizatia sa recreem “taramul nimanui” pe unul dintre terenurile sale.

Dar, pe platoul de filmare, angajamentul actorilor a luat amploare si mai mare: au incercat sa fie cat mai veridici, ca pentru a onora memoria celor care au trait razboiul.
Este cazul lui Gary Lewis si Dany Boon, ai caror bunici au luptat in acel razboi.
Sunt mandru ca i-am pus in legatura cu Guillaume Canet, Daniel Bruhl, Diane Kruger, Alex Ferns sau Benno Furmann si ca au interpretat in limbile lor materne. Am incercat sa ma asigur ca sunt personaje care sa fie placute pentru ceea ce sunt, indiferent de nationalitatea lor. Intotdeauna am simtit ca succesul filmului depinde de acest fapt.

Granitele “taramului nimanui” nu existau intre taberele acelea. Ele erau intre cei care luptau in razboi si cei care doreau sa fie razboi. Din aceasta cauza, pentru mine, filmul nu prezinta doar dimensiunea europeana, ci si dimensiunea umana. Dupa parerea mea, orice locuitor al planetei poate fi emotionat de cele intamplate in timpul fraternizarii, nu numai germanii, englezii si francezii.

Iata de ce as dori sa difuzez filmul intr-o tara aflata in razboi. Toti am facut filmul cu gandul la soldatii care au avut curajul sa fraternizeze. La vremea aceea, au fost considerati lasi. Pentru mine, nu sunt nici lasi, nici eroi. Sunt oameni care au infaptuit ceva incredibil de uman. Daca filmul Craciun Fericit va avea succes, ceea ce sper, si daca va face dreptate memoriei acelor soldati, ar fi pentru mine cea mai frumoasa recompensa.