Din 12 iunie rulează în cinematografele noastre filmul Timbuktu, nominaizat la Oscar 2015 în categoria „Cel mai bun film străin” și concurent anul trecut la Palme d'Or. Timbuktu este un puzzle de povești ce fac tabloul unei lumi aflate încă departe de noi fizic, dar apropiate prin mediatizarea la TV, în presă etc a cruzimii și absurdului fundamentalismului religios. O lume ruptă în bucățele de regimului de teroare impus de jihadiştii hotărâţi să controleze credinţa acestor oameni.
Regizorul și spectatorul sunt martorii desfășurării unor evenimente expuse ca într-un documentar; ritmul filmului nu e frenetic, ci lent, parcă pentru a nu ne manipula bătăile inimii. Dar „intrarea” în această lume ne va mișcă profund și ne va ridica pulsul. Liniștea unei familii ce locuiește în inima dunelor, departe de orașul Timbuktu, acum controlat de fundamentalişti religioşi, e o contrapondere la teroarea adusă în oraș de jihadişti.
Această familie din mijlocul dunelor e, de altfel, cel mai mult urmărită pe parcursul filmului. Kidane este capul familiei, crescător de vite. Împreună cu soția și fiica trăiește în deplină armonie în dunele din deșert. În oraș, oamenii suferă, neputincioși, din cauza regimului impus de fundamentalismul islamic. Muzica, râsul, țigările, chiar și fotbalul sunt interzise. Kidane și familia sa sunt separați de haosul ce stăpânește Timbuktu, până la un moment dat când destinul lor se schimbă subit și Kidane va avea de-a face cu noile legi ale extremismului religios. Kidane, protagonistul, cel care apare - de altfel - și pe afișul filmului - acționează mai degrabă pasiv în fața unui regim nedrept. Pare o atitudine generalizată a locuitorilor din Mali. Îmi amintesc că același lucru s-a spus și despre noi, românii, din perioada comunistă, că am acceptat prea ușor un regim dictatorial.
Ceea transpare din film de la personajele acestei docudrame (mai mult decât film de ficțiune, cum e prezentat) și va rezona cu mulți dintre spectatorii români născuți înainte de 1980 sunt sentimentele de neputință și resemnare în fața unui regim absurd și crud. La ora actuală știm bine că africanii suferă atât din cauza sărăciei din țările lor natale, cât și din cauza lipsei posibilităților de a se integra în Europa. Mulți africani mor în Marea Mediterană pe nave supraaglomerate, în încercarea de a migra. Dar deaupra tuturor acestor pericole și probleme este ceva mult mai grav - extremismul religios, căruia regizorul Abderrahmane Sissako îi face portretul în acest film.
Sissako se uită îndeaproape și în tabăra extremiștilor și ne arată că șeful jihadiștilor e și el părinte, are doi copii, că unul dintre cei mai ardenți jihadiști fumează pe ascuns, deși religia i-o interzice, că un proaspăt intrat în rândul jihadiștilor are propriile îndoieli etc.
Ironia și absurdul sunt strecurate în picături mici, de-a lungul filmului - extremiștii intră cu mitraliere într-o moschee, spunând imamului că au venit să facă Jihad-ul, o femeie este măritată cu un bărbat pe care nu-l cunoaște, împotriva dorinței ei ori a familiei, iar șeful jihadiștilor aprobă pentru că în „Cartea Sfântă ” e scirs că „de veți găsi un bărbat bun, dați-i lui o femeie”, muzica e interzisă în Timbuktu, așa că juhadiștii sunt în dilemă dacă să intervină sau nu când dintr-o casă se aud cântări de slavă aduse Profetului etc.
Timbuktu merită atenția noastră pentru că documentează o realitate dură, pe care nu o putem nega, și pentru că o face într-un mod nemanipulator.
