The Killing of a Sacred Deer, cu premiera în cinematografele noastre pe 26 ianuarie, „marchează intrarea regizorului grec Yorgos Lanthimos pe scenă alături de maeștrii”, scria publicația Vice după premiera canneză a filmului. „Mai puțin un studiu de personaj și mai mult balada despre un laș pus față în față cu consecințele faptelor sale... Nimeni nu reușește așa de bine la tragedii precum grecii”, era concluzia publicației, la data lansării filmului, pe care îl cataloga ca fiind „o tragedie modernă semnată de catre un regizor grec, și unul dintre cei mai originali”.
The Killing of a Sacred Deer, cel de-al cincilea film al lui Yorgos Lanthimos (Dogtooth, The Lobster), reprezintă o repovestire a operei Ifigenia în Aulida, scrisă de Euripide, o dramă aproape teatrală, care dezgolește oroarea pură și care revitalizează puterea miturilor pentru publicul modern. Dr. Steven Murphy (Colin Farrell) este un chirurg cardiolog care, din propria vină, cauzează decesul unui pacient. După mulți ani, medicul este vizitat de către Martin (Barry Keoghan), fiul defunctului, care livrează condamnarea medicului: acesta trebuie „fie să își ucidă propria fiică (Raffey Cassidy), propriul fiu (Sunny Suljic), sau propria soție (Nicole Kidman), fie să îi privească neputincios cum cei trei sucombă: toți trei nu vor mai putea merge, nu vor mai putea mânca, vor sângera din ochi și vor muri” - în această ordine... Filmul dă fiori, în mod incontestabil.
Pedro Almodovar a selectat The Killing of a Sacred Deer drept unul dintre filmele sale preferate, din 2017, într-un top cerut de publicația IndieWire și a spus despre film că este „straniu, tulburător, original, greu de urmărit, care îmi aduce aminte de Kubrick".
Concluzia agregatorului de cronici rottentomatoes este că „Filmul continuă linia idiosincratică a lui Lanthimos, demonstrându-l drept un talent de neignorat”. IndieWire scrie că The Killing of a Sacred Deer este „Un film tulburător, singular și straniu, dar și rece, distant și enigmatic”. CineVue scrie că „personajele nu sunt roboți fără emoții, însă lipsa sentimentelor vizibile (ca în piesele lui Brecht) face ca reflecția pe care spectatorul o are față de instinctele primare să fie și mai aspră”.
