Tudor Caranfil a decedat sâmbătă dimineaţă, la 88 de ani, a anunțat Irina-Margareta Nistor, pe rețelele de socializare. „Criticul si istoricul de
film Tudor Caranfil a plecat să fie nemuritor, alături de Orson Welles și de toti ceilalți mari creatori de
cinema, pe care i-am descoperit datorita lui, în Vârstele peliculei, scrise și televizate!”, a scris Irina-Margareta Nistor, pe Facebook.
Tudor Caranfil s-a născut la Galați, pe 14 septembrie 1931. Remarcabila sa operă (constituind doar o parte din vasta activitate analitică şi mediatică pe care a dedicat-o filmului) a început în 1982, când Editura Meridiane a publicat prima ediţie a celui dintâi volum din „Vârstele peliculei” - titlu preluat de la populara și valoroasa emisiunea de televiziune omonimă, difuzată pe TVR până în 1978. De atunci și până în ultimii ani a trimis corespondență de la cele mai importante festivaluri de film ale lumii - Cannes Film Festival, Festivalul de la Berlin, Karlovy Vary, Los Angeles, Locarno, Cottbus, Rotterdam, San Francisco. A fost membru FIPRESCI.
În toate scrierile sale s-a regăsit acel fluent mariaj între verbul academic şi dezinvoltura colocvială, conferind demersului de fond nu numai accesbilitate, ci şi o fascinantă plăcere a lecturii
Primele cronici de film le-a scris la ziarele provinciale din Galaţi şi Bacău, de pe la 17 ani.
Din 1959 a fost criticul cinematografic al cotidianului Informația Bucureștiului, unde, între 1960 și 1970, a redactat, săptămînal, pagina de cinema intitulată „Carnet de cinefil”. În 1962 fondează primul cinematograf de arhivă din București, „Seara prietenilor filmului”, pe baza căruia va fi creată, doi ani mai tîrziu, Cinemateca Română.
Prima sa carte a fost „Sapte capodopere ale filmului mut” (Editura Meridiane, 1966). Din 1966, cu această lucrare
demareaza apariția unei lungi serii de volume dedicate istoriei cinematografiei, printre care se număra F.W. Murnau (1968), Virstele peliculei, o istorie a filmului in capodopere (vol. I‑IV, 1982‑1998; vol. V,
2012, propus de FIPRESCI pe lista The Best Books on
Film), Cetățeanul Kane. „Romanul” unui film (1978), toate reeditate ulterior, In cautarea filmului pierdut (1988, volum distins cu
Premiul ACIN), Dicționar universal de
filme (2002; editia a II‑a, 2003; editia a III‑a, 2008), primul de acest fel publicat în România, urmat de primul Dicționar de filme românesti (2002; editia a II‑a, 2004), Pe aripile vintului (2003).
Din 1970 activează cu precădere în televiziune, unde realizează, între 1972 și 1977, un popular magazin săptămânal de cultură cinematografică intitulat „Vârstele peliculei”, emisiune reanimată din 1990 pînă în 1997. Alte cicluri de emisiuni TV inițiate: „Istoria unei capodopere”, „Povestea unui gag”, „Dictionar cinematografic”, „Amfiteatrul artelor”, „Traveling peste timp”, „Telefilmoteca de Aur”.
Pe 4 mai 1978, Tudor Caranfil a publicat, tot la Meridiane, prima ediţie din „Cetăţeanul Kane - Romanul unui film”. Era o formă foarte comprimată a studiului său (doar 165 de pagini în format mic, potrivit limitelor cărora trebuia să li se conformeze editura), dar, la vremea aceea, a constituit un real eveniment al publicisticii cinematografice. În 2008, Editura Cartea Românească avea să reediteze lucrarea, în formă nu numai completă (conform variantei iniţiale a autorului), ci şi completată cu noi elemente, rezultate de pe urma continuării studiilor şi a evoluţiilor ulterioare de natură culturală.
„Vîrstele peliculei - Vol. V” (2012) conținea relatarea întâlnirii dintre Tudor Caranfil şi marele cineast Orson Welles, la Buftea, pe platourile filmului „Kampf um Rom" (1969, Robert Siodmak), unde Orson Welles şi Sylva Koscina îi interpretau pe împăraţii bizantini Justinian şi Teodora. Atât capitolul întâi al acestei lucrări, cât şi următoarele patru, au acel caracter exhaustiv cu care Tudor Caranfil ne-a obişnuit în toate scrierile sale - implicând principalele date biografice ale artistului în cauză, geneza filmului, procesul de realizare şi destinul său ulterior, în sfera difuzării, a receptării de către public şi critică şi a impactului cultural pe termen lung (plus, lucrul cel mai important, analiza de fond a filmului sub aspect estetic). În acest sens, fiecare segment are contribuţia sa specifică insolită - iar privitor la „Monsieur Verdoux”, principala contribuţie a lui Tudor Caranfil este aceea de a ne face să înţelegem de ce este o adevărată capodoperă acest film desconsiderat pe nedrept a lui Chaplin.
Primul contact al criticului cu cinematograful, a fost, după cum mărturisea în cadrul unui interviu acordat Cinemagia, pe când avea vreo trei-patru ani - „am văzut un
film, cred că era mut, şi mi-a rămas viziunea unor cămile, într-un deşert, unde… ploua! Mai târziu am inteles ca "ploaia" era rezultatul stării tehnice a filmului, efectul zgârieturilor de pe pelicula uzată”. Apoi, „p
rimul contact ideatic cu cinematografia cred că a fost Ivan cel groaznic (Ivan Groznîi, 1945, Serghei Eisenstein), văzut prin 1950. Atunci m-am dumirit ce înseamnă atât mare cinematograf, cât şi mare regizor”.
Un critic de film contra curentului
Legat de marcă personală, în comparaţie cu viziunea generală a presei, Tudor Caranfil a declarat acum câțiva ani pentru Cinemagia „că unele
filme ale modelor pasagere, sau unele copii româneşti ale celor străine nu treceau la mine grila. Nu-mi plăceau. Nu aderam la ele.
La începutul drumului meu, cred că am fost împotriva curentului - dar nu vehement - în privinţa modei Antonioni. Pe de altă parte, Resnais m-a învins întotdeauna, şi - la un moment dat - în Flacăra, cred, cineva s-a întrebat: Cum de-i place (subînţeles: încuiatului de Caranfil) Anul trecut la Marienbad? (L'année dernière à Marienbad - 1961, Alain Resnais)? M-aş fi putut întreba şi eu - dar ştiam de ce-mi place: pentru că trăia! Pentru că dincolo de forma lui abstract-somptuoasă, vibra viaţă interioară!
Sau, dintre
filmele româneşti, Casa neterminată (1964, Andrei Blaier), violent contestat de critică, lăudat de mine. Original şi poetic,
filmul scris de Dimos Rendis depăşea parametrii impuşi tineretului zilelor noastre. Neînţeles atunci, uitat mai tarziu, a fost tratat cu ironie de critică, deşi reprezentase, măcar graţie evoluţiei Valeriei Seciu, un debut impunător într-o partitură cum cinematograful nostru n-avea să-i mai rezerve. Toată critica a fost împotriva filmului, şi le-am spus: Cum puteţi nega un
film care scoate la iveala un asemenea instrument de trăire? Şi am nimerit-o cu Valeria Seciu, a devenit o mare actriţă”. …
Contestatar al filmului românesc Reconstituirea
Tudor Caranfil a mai declarat acum câțiva ani pentru Cinemagia: „Eu am fost, de pildă, un contestatar al capodoperei filmului românesc, Reconstituirea (1970, Lucian Pintilie), a cărei premieră fusese iniţial interzisă de organe. Prezent la gala filmului, trăiam satisfacţia voluptuoasă a anulării interdicţiei. În timpul proiecţiei, m-am dezumflat tot mai tare. Se întâmplase că dramatismul luptei pentru acest film îl ridicase la nivel de capodoperă. Eram şi eu împotriva interdicţiilor, pentru ca publicul să fie în cunoştinţă de cauză, şi să decidă el soarta filmului, nu un activist oarecare. Cei care interzic opere de arta, le martirizează, le împing în legendă. De unde sunt mult mai greu de coborât.
În filmul lui Pintilie erau lucruri superbe, precum începutul, sau finalul, era lecţia de artă susţinută de miliţian, dar erau şi burţi imense, ca povestea cu ţigăncile cu fructe de pădure, sau cu gâştele, cu goana după tren…. Apariţia cronicii mele a stârnit asemenea iritări, încât am fost invitat la o dezbatere nocturnă, la "România Literară"”...
Pe de altă parte, „când, în 2011, Lucian Pintilie a fost rugat să-şi destăinuie cele trei filme preferate din creaţia sa, maestrul n-a spus un cuvânt despre Reconstituirea. Iubirile sale de maturitate, declarate în 2011, au fost Balanţa, Niki Ardelean colonel în rezervă şi Tertium non Datur. Cu Balanţa şi Tertium non Datur sunt şi eu de acord”.
Noul val al cinematografului românesc
„În vreme ce unui Dan Piţa nu-i mai ajungea Casa Poporului pentru respingătorul său Hotel de lux, Cristian Mungiu avea să filmeze într-un cămin studenţesc, Cristi Puiu într-o ambulanţă, iar Corneliu Porumboiu la el acasă."... (Tudor Caranfil)
„Anii 2000 au devenit un moment de referinţă care a schimbat datele proprii cinematografiei româneşti postdecembriste, din cod simbolic, inflaţie poetică, parabolă flască, într-un cinemaviguros, revelator, creat de regizori la primul lor film: o mână de debutanţi gata de orice efort, cu minimum de mijloace”, a mai spus Tudor Caranfil...
Tudor Caranfil a fost distins cu Premiului „D.I. Suchianu” în 2011, „pentru întreaga carieră de critic și istoric de cinema”, distins, pentru contribuția deosebită la dezvoltarea artei și culturii cinematografice românești, cu „Clacheta de Aur” a Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România în 2012 și cu Diploma pentru merite deosebite în cercetarea istoriei filmului românesc de Arhiva Națională de Filme. În 2013, UCIN (Uniunea Cineastilor din Romania) i‑a decernat Premiul de Excelență, omagiindu‑i întreaga activitate.
-----------------
Fotografia de pe homepage cu Tudor Caranfil este realizată de Paul Buciuta/Marea Dragoste - revistatango.ro
