Au americanii o vorbă, „If it ain’t broke, don’t fix it” (Nu repara ce nu-i stricat) pe care o invocăm des noi, criticii de film, mai ales când scriem despre remake-uri. Hollywood pare din ce în ce mai temător și angrenat într-un safe mode care nu mai permite riscuri mari, financiar vorbind, pe nume mici, din punct de vedere al capitalului de fani sau de Oscaruri. Ca atare, din ce în ce mai multe filme clasice de succes capătă versiuni noi, în speranța că rețeta de pe vremuri poate fi revigorată (la nivel tehnic, vizual și desigur, al casting-ului) cât să atragă publicul tânăr, menținându-se totuși premisa, acel element atemporal care nu-și pierde niciodată magia, ca festele din tabără sau prăjitura bunicii.
Însă, unele premise aparțin atât de mult de epoca lansării lor că remake-ul din secolul 21 nu-și are rostul – decât, poate, să redirecționeze spectatorul frustrat către filmul original. Planeta noastră ar fi putut trăi bine-mersi fără The Day The Earth Stood Still, de exemplu, remake-ul din 2008 al filmului cu același nume regizat de Robert Wise. Pentru că, dacă în anii ’50 conștiința colectivă se cutremura încă la ideea dezvoltării armelor și a unui potențial arac nuclear, și reacționa visceral la avertismentul extraterestrului Klaatu în privința asta – în anii 2000, cuvintele lui nu mai au același tăiș. Dimpotrivă, abordarea în sine – superioritatea unei voci exterioare, declamând de sus în jos către pământeni prea „imaturi” – este perimată.
Eșecul remake-ului, în ciuda efectelor vizuale impresionante pentru primul deceniu al mileniului 3, a fost rezultatul unei lipse de sincronicitate, înțelegere, empatie cu societatea cărora le sunt adresate. Există și contra-exemple, desigur – avem filme ca 12 Angry Men (r. Sidney Lumet în 1957 și r. William Friedkin în 1997), ai căror regizori excelează în citirea societății ca sociologi fini și care sunt oportune acum, ca și atunci. Aici regizorul remake-ului nu a modificat rețeta, ci a cioplit minuțios scheletul moral al personajelor ca specimene-tip ilustrând societatea în care trăiesc. De aceea, în remake, speranța izbăvirii este sufocată în camera deliberărilor când juratul 10, tipologia rasistului, rămâne furios și de neînduplecat, în timp ce filmul lui Lumet lăsa loc unei licăriri de schimbare prin traiectoria aceluiași personaj.
Revenind la durerea criticului de film când vine vorba de remake-uri, pentru fiecare remake în acord cu timpurile, uneori chiar cerut de ele, se fac zece găunoase, fără alt sens decât cel economic dictat de studio. Și dacă pentru fiecare The Fly (David Cronenberg, 1986) există zece The Invasion (răspunsul din 2007 la Invasion of the Body Snatchers din 1956), nu e greu de înțeles de ce comunitatea cinefilă ar avea un dinte împotriva mașinii iraționale de remake-uri de la Hollywood. Pe de altă parte, merită menționat că respingerea nu este impulsivă – recunoaștem rețetele clasice care merg sau chiar trebuie remixate pentru societatea contemporană.
Ca spectatori, nu ne este întotdeauna la îndemână să comparăm un clasic al anilor ’50 cu un remake recent lansat, dar putem mirosi un film prost chiar și fără a citi recenziile și paralelele presei de specialitate. Cinefilii simt de la o poștă producțiile forțate, anacronice și guvernate de Excel-uri, nu dragoste de cinema. La fel cum alte imperii cu tradiție în capitalism știu să inoveze unde e loc de inovație, dar și să păstreze succesele clasice intacte, la fel cum, de pildă, la McDonald’s încă savurăm burgerul autentic lansat și el în perioada filmelor clasice menționate mai sus, în 1955, ne așteptăm și ca Hollywood-ul să își aleagă remake-urile cu mai multă grijă. Pentru că rețetele remarcabile, care rezistă testului timpului, ar trebui păstrate și promovate întocmai, nu date cu un strat de „contemporan” superficial care le neagă triumful valorii rămase intacte de-a lungul deceniilor.
Burgerul autentic 1955, căci despre el e vorba, păstrează şi acum reţeta originală din America anilor ’50: chiflă generoasă cu seminţe de susan, carne suculentă de vită şi o combinaţie inconfundabilă între sos uşor afumat, ceapă caramelizată şi bacon proaspăt prăjit.
