Cine nu-şi aminteşte de "Love Story" (1970 - Arthur Hiller) - povestea tânărului cuplu fericit în care soţia e diagnosticată brusc cu leucemie, astfel că binecuvântarea iubirii e înlocuită de lupta cu iminenta moarte? Simplu: cinefagii contemporani, nepreocupaţi să sondeze şi filmele de calitate distribuite pe vremea când ei nu erau nici măcar scrisori de dragoste... Cine n-a auzit despre "Ikiru" (1952 - Akira Kurosawa) - capodopera niponă despre un conţopist prăfuit care, ajuns la vârsta medie, află că are cancer gastric în faza terminală, şi-şi dedică ultimele luni de viaţă construirii unui părculeţ pentru copii în cartier - descoperind, astfel, ce înseamnă "A trăi?" Şi mai simplu: aceiaşi cinefagi de mai sus, plus părinţii lor... Şi unii, şi alţii, au acum şansa de a vedea un film contemporan cu subiect similar - omul faţă-n faţă cu moartea de cancer - dar diferit de cele două exemple clasice de mai sus în câteva puncte semnificative.
Pe de o parte, câtă vreme primul descria efectele scadenţei finale asupra vieţii de cuplu, iar al doilea urmărea revelaţia privind sensul vieţii în sine, "Halt auf freier Strecke" (2011) se referă la universul familial confruntat cu efectele degradării multilaterale (în primul rând intelectuale şi fiziologice) cauzate de tumora cerebrală malignă - tragedie nedrept de răspândită şi insuficient abordată până acum în cinema. Andreas Dresen, cunoscut pentru "Nachtgestalten" ("Formele nopţii" - 1999), "Halbe Treppe" ("Punct critic" - 2002), "Wolke Neun" ("Al nouălea cer", 2008 - Premiul Coup de Coeur la Cannes) sau "Whisky mit Wodka" ("Whisky cu vodcă", 2009 - Premiul pentru cel mai bun regizor, la Karlovy Vary), plus multe alte filme de ficţiune, scurtmetraje, documentare şi de televiziune, precum şi spectacole de teatru, a abordat subiectul sub o formă surprinzător de dificilă - o autentică provocare.
Bazându-se pe bogata sa experienţă, şi-a asumat riscul ca, după o documentare exhaustivă împreună cu interpreţii şi echipa, să pornească la lucru fără un scenariu finalizat, mizând pe improvizaţia la locul de filmare, în parametrii unui plan de lucru schiţat doar aproximativ, cu ajutorul scenaristului Cooky Ziesche. În plus, pe lângă cei câţiva actori profesionişti, a folosit un mare număr de amatori: cei doi copii, în vârstă de paisprezece şi opt ani, precum şi medicii şi membrii personalului medical, puşi în situaţii proprii experienţei lor profesionale. Rezultatul este realmente insolit - liniaritatea şi aparenta destructurare dramaturgică a poveştii fiind compensate de o coerenţă pe deplin omogenă şi, mai ales, o tensiune dramatică marcantă, amorsată prompt din secvenţa introductivă şi susţinută în plan ascendent.
Cheia câştigării pariului se regăseşte atât în profesionalismul autorului, cât şi în modalitatea sa de abordare extrem de sinceră, axată eminamente pe factorul uman. Evident, în centrul formulei se situează protagonistul damnat, Frank Lange - pentru care a fost ales Milan Peschel, un actor capabil să stăpânească sigur şi discret mijloacele de expresie, "beneficiind" în plus şi de o fizionomie stranie, deloc atrăgătoare, dar capabilă tocmai prin dizarmonia trăsăturilor să transmită o întreagă gamă de stări şi sentimente, pe tot parcursul degradării umane de sorginte clinică.
Îl secondează cu drepturi depline, în rolul soţiei sale Simone, Steffi Kühnert - la rândul ei o interpretă atent aleasă pentru faţa ei nu tocmai frumoasă, dar agreabilă, proprie tipului uman şi situaţional atât de răspândit pe care-l reprezintă (şi, de asemenea, dispunând de o paletă interpretativă similară, bogată cu subtilitate). Nu sunt mai prejos nici fiica de paisprezece ani, Lilli (Talisa Lilli Lemke) şi fiul de opt, Mika (Mika Nilson Seidel), cărora Dresen ştie să le valorifice talentul nativ în condiţiile dificile ale unei situaţii dramatice de excepţie - inclusiv cu aportul faptului că Talisa Lilli Lemke a trecut cândva printr-o experienţă similară. Semnificativ este şi lucrul cu interpreţii amatori din rândul personalului medical, ajutaţi de asemenea să se raporteze la propriile lor experienţe - scop în care Andreas Dresen îi filmează îndelung, premiţându-le nu numai să-şi desfăşoare stările în ritm propriu, ci şi să le potenţeze cu ajutorul tăcerilor încărcate (modalitatea de filmare în sistem de cine- verité ajungând chiar până la includerea unui apel telefonic autentic primit de doctorul Uwe Träger chiar în timpul turnării cadrului). În aceste condiţii speciale, se disting eforturile directorului de fotografie Michael Hammon, care reuşeşte să urmărească improvizaţiile de dialog şi acţiune ale actorilor fără a face rabat de la rigorile compoziţiilor plastice ale cadrelor - imaginea situându-se mereu între respiraţiile ample şi stabile ale exterioarelor (mai ales în secvenţele hibernale, de o frumuseţe poetică rece) şi dinamica disjunctă a multor dezlănţuiri dramatice din interior.
O antiteză similară prezintă şi concepţia de montaj a lui Jörg Hauschild, combinând nervozitatea tăieturilor din secvenţele active şi lentoarea implacabilă a cadrelor de lungă durată. Oricum, principala virtute a filmului constă în afinitatea detaşată cu care evită atât melodramatismul, cât şi accentele tragice prea apăsate. Elisabeth Kübler-Ross împarte conştientizarea morţii în cinci etape definitorii: izolarea, furia, îndoiala, depresia şi acceptarea. Este parcursul urmat şi de "Oprit din drum", făcându-ne părtaşi acestui joc funest care se desfăşoară frecvent în preajma noastră.
Dincolo de valenţele informative, atinse cu sensibilă empatie, filmul lui Andreas Dresen ne ajută să înţelegem - şi, ca în cazul oricărei opere de conţinut, ne invită la meditaţie. Sobru şi realist, puternic fără ostentaţie şi condus cu o mână profesională şi artistică sigură, are toate şansele de a nu fi uitat prea curând, prin avalanşa altor producţii care abuzează la nivel ieftin de tot ceea ce înseamnă jocul vieţii şi al morţii prin spectacolul ficţiunii şi al realităţii.
Părerea ta
Spune-ţi părerea