„Ce roluri mai joci, Cala...?" a întrebat-o o prietenă, prin anii '70. „Ce să joc, iar o nevastă de ilegalist... Tot gătesc, tot calc..." Li se acrise şi lor, actorilor, de clişeele acelei perioade - dar adevărul este că erau atât de solicitaţi fiindcă erau buni, chiar şi în cele mai banale sau chiar inepte roluri. Reuşeau să le dea viaţa care lipsea din scriitură, să le confere un farmec care să acopere chiar şi cele mai nesuferite falsităţi şi tezisme - cum se întâmpla şi cu Cala Pogonat, pe care atât căldura şi sensibilitatea interpretării, cât şi tipologia, o îndreptau frecvent spre personaje conforme cu descrierea de mai sus.
Născută pe data de 6 martie, 1933, la Iaşi, Margareta Pogonat s-a stins din viaţă duminică, 11 mai.
Era fiica juristului şi omului politic Petru Pogonat şi a unei cunoscute actriţe a epocii, ceea ce a atras-o încă din copilărie spre actorie - ideal fructificat în 1957 când, încă studentă a I.A.T.C. „Ion Luca Caragiale" (pe care l-a absolvit doi ani mai târziu), a primit de la Gheorghe Naghi şi Aurel Miheles un rolişor de compoziţie mustind de umor şi temperament: Ţica, ţiganca tânără din „Două lozuri", alături de Medine Şaban, o actriţă vârstnică şi care n-a atins aceeaşi faimă, deşi amândouă îi dădeau cu egal aplomb replica micuţului uriaş Grigore Vasiliu Birlic.
După obscurul „Lumină de iulie" (1963, Ion Niţă) şi încă o ţigancă, în „Amintiri din copilărie" (1964, Elisabeta Bostan), s-a produs revelaţia: Mircea Săucan i-a oferit rolul principal, cu profunde valenţe intelectuale, a Andei din „Meandre" (1967), în tandem cu Mihai Pălădescu.
Totuşi, uşurinţa cu care s-a trecut în epocă peste acest film de referinţă a făcut ca imediat după aceea să i se ofere tot ţărănci neînsemnate - în „Tinereţe fără bătrâneţe" (1969, Elisabeta Bostan), sau coproducţia „Pope Joan" (1972, Michael Anderson), până la dubla descoperire din acelaşi an cu filmul de mai sus, când Lucian Bratu, căutându-şi cu maximă scrupulozitate eroina din „Drum în penumbră", i-a intuit perfect complexităţile interioare şi stilistice. Deşi iniţial partitura a părut s-o descurajeze, în cele din urmă Margareta Pogonat a reuşit să compună, cu ajutorul noului său mentor de pe platou, care punea un mare accent pe munca meticuloasă cu actorii, un portret convingător şi ataşant, care a impus-o definitiv printre actriţele de prim rang ale filmului românesc - izbândă răsplătită şi cu Premiul ACIN pentru interpretare.
Este semnificativ şi faptul că, printr-una dintre acele prelungiri în viaţă ale realităţii imaginate care se produc uneori în cariera actorilor, filmului i-a urmat şi o furtunoasă relaţie sentimentală cu partenerul ei de pe ecran, Cornel Coman, un actor de mare fineţe pe care filmul lui Lucian Bratu l-a adus de asemenea în centrul atenţiei, până în 1980, când a trecut prematur la cele veşnice.
Întâmplarea a făcut ca, în 1980, s-o cunosc pe adevărata Monica, inspiratoarea eroinei din romanul lui Petru Popescu ecranizat de Lucian Bratu, putând observa astfel atât asemănările de fond, cât şi deosebirile de nuanţă şi detaliu, dintre persoana reală şi personajul de ficţiune - extrem de relevatoare pentru orice studiu asupra artei scenariului de film, a regiei, dar mai ales a actoriei. În acelaşi an 1972, Letiţia Popa a distribut-o în „Zestrea", unde forma un triunghi (peste ani, căci cele două perechi evoluau în planuri temporale diferite) cu Victor Rebengiuc şi Sanda Toma, precum şi un cuplu cu Mircea Başta. Interesantă era acolo evoluţia actriţei pe două registre radical diferite - tânăra ţărăncuţă cooperatoare, necioplită şi ludică, şi femeia matură, orăşenizată, reuşind să salveze de ridicol chiar şi neghiobii propagandistice gen: „Cine e soţul meu? Soţul meu e comunist!", mai ales prin umorul zglobiu al episoadelor din amintire. De-aici, însă, i s-a tras şi cantonarea nedorită în roluri-şablon, precum şefa de echipă Marieta din „Dragostea începe vineri" (1972, Virgil Calotescu), sau mama eroului din „Pistruiatul" (1973, Francisc Munteanu), în tandem cu un alt actor de mare talent căzut adesea victimă farmecului vânat de portretizatorii ilegaliştilor: neuitatul Vistrian Roman.
Un punct de pornire oarecum similar, dar valorificat mult mai bine, l-a avut şi rolul principal al primăriţei din „Oraşul văzut de sus" (1975), unde acelaşi Lucian Bratu a ştiut să îmbogăţească schematismul eroinei dure şi intransigente concepute de scenaristul Marcel Păruş cu acele elemente de feminitate sensibilă atât de proprii Margaretei Pogonat.
La antipozi, am avut ocazia s-o văd tot atunci într-un rol de comedie pe scena Teatrului „C.I. Nottara", în vodevilul „Carambol", de I.D. Şerban, unde turtea sala cu hazul expansiv al unei soacre tiranice dar cu suflet mare, numită de terorizatul ei ginere (Mihai Pruteanu) „un adevărat Gingis-Han în fustă!".
Între timp, însă, „Cala" Pogonat, cum îi spuneau prietenii, a avut şi şansa celei mai importante ieşiri din universul clişeelor, cu Elvira, soţia inegalabilul Costică Caratase creat de Toma Caragiu în „Actorul şi sălbaticii" (1975, Manole Marcus) - personaj pe cât de multifaţetat, pe atât de integru, care-i specula resursele de ironie fină în cheie dulce-amăruie, precum şi de energie exuberantă, de la momentele de trio familial cu regretaţii Toma Caragiu şi Maria Chira, până la spumoasele dialoguri cu Marin Moraru ori Carmen Berbecaru (slujnica Mărioara care urma să devină... varianta filmică a Mariei Tănase), sau replica rapel: „Costică... Te caută amanta..."
Firesc, au mai urmat multe filme, dintre care unele erau destul de importante, ca „Gloria nu cîntă" (1977, Alexandru Bocăneţ), „Regăsire" (1977, Ştefan Traian Roman), „E atât de aproape fericirea" (1987, Andrei Cătălin Băleanu), „Clipa" (1979, Gheorghe Vitanidis), sau serialul de televiziune "Lumini şi umbre" (1981-82, Andrei Blaier, Mircea Mureşan, Mihai Constantinescu), dar fără ca vreunul să mai aducă ceva nou în materie de şanse creative. În paralel, Cala trăia o nouă poveste de dragoste intensă, cu Geo Costiniu - despre al cărei sfârşit fermecătorul actor al epocii îmi povestea, mult mai târziu: „Am fost ca două steluţe care, încet-încet, s-au îndepărtat... până când nu s-au mai văzut..."
După care, în mod inexplicabil, anii '80 au împins-o în nedreptul con de umbră al ignorării - dar fără să-i afecteze cu nimic seriozitatea profesională. Ca să aibă din ce trăi, era nevoită să joace în ingratele „comenzi speciale" - scurt-metraje utilitare produse de un departament special din Buftea, pentru diverse întreprinderi. Lucram acolo ca regisor secund al lui Carol Corfanta, care făcea câte patru filmuleţe simultan, astfel că adesea îmi dădea mie să filmez anumite secvenţe, în timp ce el se ocupa de altele. Chiar şi pentru prim-planul câte unei muncitoare al cărei soţ căzuse victimă nerespectării normelor de protecţia muncii (ce poate fi mai descurajator pentru un om de cinema...?) Cala Pogonat refuza trucurile ieftine - stătea, se concentra... până când ochii i se umpleau cu adevărat de lacrimi. Un profesionalism similar a dovedit şi în cazul altei sinecuri din acelaşi context „alimentar" coordonat de Corfanta - o lectură a scrisorilor lui Liviu Rebreanu, pe care am pus-o în scenă cu Eusebiu Ştefănescu şi Cornelia Alexoi, la Casa Universitarilor.
Târziu, după Revoluţie, unii cineaşti şi-au reamintit de ea, dar tot fără folos - cu excepţia rolului ceva mai răsărit al Mariei Antonescu, din „Binecuvântată fii, închisoare" (2002, Nicolae Mărgineanu). N-au uitat-o, însă, concitadinii ei temporari, ploieştenii, într-al căror teatru a debutat acum jumătate de secol. Cu ocazia primei ediţii a Festivalului Filmului Internaţional de la Ploieşti, când primarul Andrei Volosevici a inaugurat pe trotuarul din faţa cinematografului modernizat din centrul urbei o variantă locală a „Pieţei timpului", cele dintâi stele dezvelite le-au fost dedicate lui Toma Caragiu şi Margaretei Pogonat.
Dacă steluţele descrise de Geo Costiniu s-au distanţat una de alta până la dispariţie, steaua de la Ploieşti va rămâne vizibilă pentru totdeauna.
Părerea ta
Spune-ţi părerea