Vineri seara s-a dat start ediţiei aniversare a Festivalului de Film Independent Anonimul, în Sfântul Gheorghe. Nu vin de 10 ani aici, dar am participat la multe ediţii, în calitate de iubitor de filme bune, de poveşti şi legende cu strigoi ce bântuie în adâncul plaurilor de stuf şi papură ale Deltei, auzite de la oamenii locului, de peşte gătit în o mie de feluri, excursiile pe canalele Deltei, muzică şi chipuri lipsite de gravitatea ori încrâncenarea cotidiană a capitalei. De fiecare dată când te întorci aici, locul te copleşeşte.
Vineri seara, înainte de Gala în care urma să fie premiat pentru întreaga activitate István Szabó, am privit de la distanţă campingul. Ceea ce părea o dronă fosforescentă gravita deasupra campingului, luând cadre de sus, iar proiectoarele colorau într-un albastru fumuriu cerul. Deasupra stele. O atmosferă ireală, ruptă parcă dintr-un viitor îndepărtat. Am revenit cu picioarele pe pământ odată ce a început Gala. Florin Piersic jr. a invitat o spectatoare să facă pantomimă pentru a anima momentul citirii lungii liste de parteneri media şi sponsori ai festivalului. Apoi a urcat „marele maestru” István Szabó, cum l-a numit Irina Margareta Nistor, făcând legătura cu The Grandmaster, filmul lui Wong Kar-wai ce urma să fie proiectat în deschiderea Festivalului. István Szabó a dedicat trofeul Anonimul 10 „actorilor care şi-au dat energia şi chipul lor frumos filmelor” - Klaus Maria Brandauer, Harvey Keitel, Glenn Close, Annette Bening, Jeremy Irons. „Energia filmelor trăieşte prin chipul actorilor”, a concluzionat Szabó, mulţumind pentru trofeu. Trei dintre filmele regizorului au rulat în camping şi în sălile de cinema din Green Village în weekend - este vorba despre Colonelul Redl, Taking Sides şi Mefisto.
The Grandmaster. Wong Kar-wai fluidizează totul, dând o senzaţie onirică
Seara de vineri a adus pe ecranul în aer liber din camping filmul The Grandmaster, ce a deschis anul acesta Festivalul de Film de la Berlin. Promovat ca povestea lui Ip Man, marele maestru în artele marţiale care şi-a pus amprenta asupra unora dintre cei mai populari campioni şi actori chinezi din toate timpurile, printre ei şi Bruce Lee, the Grandmaster nu ştiu cât îi va satisface pe iubitorii de arte marţiale, în pofida temei. Wong Kar-wai se concentrează tangenţial pe tehnicile de luptă şi schimbă ritmul obişnuit al scenelor de luptă, filmând într-un slow motion ce fluidizează totul, dând o senzaţie onirică. E aici şi o poveste de iubire, parcă mai pregnantă decât restul evenimentelor, poate şi din cauza sentimentelor de „tanjire” şi nostalgie care o însoţesc. Tony Leung şi Ziyi Zhang sunt protagoniştii acesteia.
Curgerea timpului are un ritm ce sfidează legile cunoscute, fiecare mişcare a maeştrilor pare că se va încheia cu o încremenire pentru a puncta ceva - o privire, sau o întâlnire violentă a corpurilor ce până atunci parcă dansau. Imaginea e preponderent patinată, precum a unei cărţi poştale vechi, ce-ţi trezeşte nostalgii.
Masterclass-ul lui István Szabó: o istorie a filmului şi a lumii, cu chipuri de actriţe
Ziua de sâmbătă a venit cu fervoarea aşteptării masterclass- ului regizorului István Szabó, al doilea regizor maghiar care a câștigat un Oscar (cu Mefisto, în 1982) după Michael Curtiz, născut la Budapesta (acesta din urmă lua în 1944 premiul Oscar pentru regia filmului Casablanca). Sala de cinema din Green Village a fost plină, iar întrebările din public au curs, regizorul destinzând tensiunea unei astfel de întâlniri cu câteva glume politice.
Personajele lui István Szabó, ca şi el - de altfel - au trăit experienţa comunismului şi a nazismului, a perioadei de război şi a Revoluţiei maghiare din 1956. Întrebat despre condiţiile particulare cu care s-a confruntat în calitate de regizor în timpul Războiului Rece, dar şi despre cum se puteau face filme în estul Europei în acea perioadă, Szabó a subliniat: „aţi observat că generaţia mea şi a colegilor mei, a anilor '60, s-a suprapus peste o perioadă în care dictatura comunistă din Ungaria a devenit mai tolerantă cu regizorii de film, şi s-au schimbat condiţiile de finanţare pentru producţia de film, aşa că posibilităţile au devenit mai bune. Regizori precum Milos Forman, ori Jiri Menzel sunt câteva exemple. Era totuşi acelaşi regim, însă s-a schimbat poziţia între dictatură şi vârfurile intelectuale...”.
Apoi a urmat una dintre cele mai captivante treceri în revistă a istoriei filmului pe care le-am auzit. Szabó a explicat cum se face că fiecărui moment istoric corespunde un chip de actor. „dacă luăm cei mai importanţi actori din istoria filmului veţi vedea că un chip este asociat cu o etapă din istorie, tocmai pentru că acoperă nişte nevoi emoţionale generate de contextul politic, economic sau social al perioadei respective. Când s-a schimbat perioada politică, economică, dintr-o dată chipul pe care publicul îl îndrăgea a fost înlocuit cu altul... Să luam un exemplu: Greta Garbo.
Greta Garbo a fost foarte importantă pentru mintea publicului care era înrolat în armată. Era momentul istoric în care oamenii au simţit că îşi pot împlini nesiguranţele doar dacă aparţin unui grup, mai mult chiar - dacă au o uniforma care să le salveze viaţa. Dar dincolo de asta, fiecare simţea nevoia să-şi păstreze cumva deminitatea, dar nu puteau din cauza situaţiei politice. Ca să poată supravieţui au fost nevoiţi să facă compromisuri şi să renunţe la deminitate. Aveau însă nevoie de cineva care sa capteze şi să reprezinte pentru ei ideea de demnitate. Garbo făcea asta. Zi şi noapte, chiar şi în scenele de intimitate, chiar şi în secvenţele în care era în pat cu cineva, avea aceasta distanţă şi această răceală. Şi toţi îşi doreau să fie ca această femeie.
Apoi regimul s-a schimbat şi pericolul a venit din ce în ce mai mare şi o altă femeie a devenit importantă: Marlene Dietrich. Ea reprezenta pericolul.
Când războiul s-a terminat, atunci când oamenii au învăţat cu adevărat ce uşor se poate muri - un glonte rătăcit şi pac! gata! - au învăţat ce important este însuşi corpul lor şi lucrurile de bază: să râdâ, să mănânce, să bea, să se bucure de soare. Şi atunci au început să o admire pe Marilyn Monroe: ea se bucura să fie în pielea ei, se bucura de viaţă.
Şi apoi, din nou, politica internaţională s-a schimbat: războiul din Vietnam, din Coreea, mişcarea de emancipare a femeii, emanciparea de sub rasism, şi a apărut Jane Fonda: femeia care purta steagul eliberării, şi antirasismului, şi a opoziţiei contra războiului din Vietnam. Toate aceste femei au început să-şi poarte drapelul şi să vorbească despre noua mişcare de eliberare a femeii şi tot ce au vrut să arate a fost cât de rece, non-emoţională este o femeie, poate chiar mai rece decât un bărbat; şi aşa a apărut... Faye Dunaway sau Catherine Deneuve. Şi tot aşa, cu fiecare perioadă.
La bărbaţi este acelaşi lucru. Înainte de război, existau bărbaţii macho, care omorau oameni cu mitraliera; dar, odată războiul terminat, nu îşi mai puteau înfrunta propriile probleme... Clark Gable era chipul lor. În timpul razboiului au traversat oceanul, au început să ucidă şi nu şi-au dat seama care e problema lor, pentru că li s-a spus tot timpul că armele sunt problema, când - de fapt - problema era că nu puteau fi acasă, cu familiile lor. Oamenii îşi pierduseră propriile vieţi, nu-şi mai arătau ochii. Aşa a apărut James Dean... Apoi, uşor, au apărut fisuri în sistem: profesorii au ajuns membrii în guvern, secretari de stat, oameni foarte importanţi. După care Martin Luther King a fost omorât, chiar şi Kennedy a fost omorât, iar publicul a înţeles că nu e suficient să fii intelectual, e nevoie să ştii să şi lupţi; să boxezi, pe lângă faptul că ai mers la universitate: Al Pacino, Dustin Hoffman, Paul Newman”. Cineva din sală l-a adăugat listei pe Sidney Poitier.
„Şi iar a început să se schimbe regimul: a fost războiul din Vietnam, oamenii au început să moară pentru că armele au devenit tot mai performante... şi dacă vă gândiţi la cinematografie şi la faţa unui tânăr care îşi caută prieteni cu disperare, la privirea lui speriată, îl identificaţi imediat pe Sylvester Stallone. Apoi oamenii au avut nevoie de soldaţi care să nu moară niciodată şi l-am avut pe Arnold Schwarzenegger...
Există însă un singur om care este important pentru noi toţi, pentru cei care erau tineri în urma cu 40 de ani sau cei care sunt tineri acum, un chip care este potrivit pentru totdeauna, indiferent de perioada: Humphrey Bogart. Dacă aveţi şansa de a revedea Casablanca, o să vă placa foarte mult - pentru că nu veţi vedea doar un bărbat frumos, ci şi unul foarte vulnerabil, foarte fragil, pe care fiecare femeie şi-ar dori să-l ia acasă şi să-l protejeze. Cum spuneam, este foarte important ca fiecare film mare are un chip asociat; nu conteaza din ce tara vine - poate sa fie filmul rusesc Ivan al lui Nikolai Cherkasov, poate sa fie un film american - Citizen Kane, poate sa fie un film polonez Ashes and diamonds - al lui Wajda, chipul este tot ceea ce-şi va aminti publicul. Iar energia filmului va fi dată de energia pe care o transmit chipurile actorilor şi emoţiile actorilor”...
***
Regizorul Istvan Szabo a ajuns la Sfântu Gheorghe vineri, într-un elicopter co-pilotat de Irina Margareta Nistor
Ca să ajungă cât mai rapid la locul de desfășurare al festivalului Anonimul, Istvan Szabo a parcurs distanța București - Sfântu Gheorghe cu elicopterul însoțit de Irina Margareta Nistor, selecționer al festivalului pentru secțiunea scurtmetraje. Când a aflat că Irina Margaretă Nistor este pasionată de avioane și are brevet de aviator, Szabo i-a cedat locul în față în elicopter, iar pilotul a invitat-o să-i fie copilot.
Cursa a durat o oră și 20 de minute, a inclus și o survolare de-asupra locului în care Dunărea se varsă în Marea Neagră, iar invitatul special al festivalului a aterizat la Sfântul Gheorghe la câteva minute după ora 15.00. A coborât zâmbind din elicopterul pe care scria „It's Only Rock & Roll Baby” și a fost întâmpinat de directorul festivalului, Miruna Berescu, și de selecționerul secțiunii de lungmetraje, Ludmila Cvikova.
(Copyright fotografii Anonimul 10: Mihaela Marin și Cătălin Mihăescu)
Părerea ta
Spune-ţi părerea