Ion Besoiu, un maestru al longevității artistice și fizice, s-a stins din viață miercuri, 18 ianuarie, la spitalul Fundeni, în urma unui infarct. Actorul urma să împlinească 86 de ani pe 11 martie...
Cald, simpatic şi plin de umor în viaţă - la fel cum îl ştim şi din rolurile sale pozitive, în contrast cu veninul insidios şi neliniştitor al celor negative - Ion Besoiu s-a născut în 11 martie, 1931, la Sibiu, unde a şi absolvit Academia de Teatru şi Muzică. Fratele său, Avram Besoiu, un actor cel puţin la fel de talentat, a rămas în oraşul natal, fără şansa de a se impune în ochii marelui public, din păcate - cu excepţia personajului extrem de interesant al ţăranului sectant şi prostănac din „Împușcături sub clar de lună" (1977, Mircea Mureșan), unde Ion juca rolul principal. În schimb, lui Ion Besoiu norocul i-a surâs destul de repede.
După debutul din 1950, la teatrul din Sibiu, în 1957 a apărut pentru prima oară pe ecran, în „Vultur 101”, de Andrei Călărașu, urmat de „Furtuna” (1960, Andrei Blaier şi Sinișa Ivetici), pentru ca în „Setea” (1961, Mircea Drăgan) să iasă în evidenţă cu un rol nu foarte întins dar important ca pondere - Baniciu, principalul personaj negativ, pe care Titus Popovici avea să-l reia ulterior în scenariile altor filme, unde Manole Marcus i l-a încredinţat lui Victor Rebengiuc. Astfel a început o carieră cinematografică de aproape o sută de roluri, dintr-a cărei perioadă de început s-au mai distins Zoican, din „Tudor” (1963, Lucian Bratu), şi mai ales domnitorul Ştefan Tomşa, din „Neamul Șoimăreștilor” (1965, Mircea Drăgan).
Următorul său rol principal de mare popularitate a fost eroul din „Haiducii” (1966, Dinu Cocea) şi, chiar mult mai bine, în rolul din „Mihai Viteazul” (1971, Sergiu Nicolaescu), unde Ion Besoiu l-a creat pe acel frapant Sigismund Bàthory, perfid şi fanatic, inconstant şi alunecos, grandoman şi laş, de la replici ca „Prinţe, n-aş vrea să te jignesc, dar în faţa celor care te pot ajuta, ce eşti tu...?" („Eu însumi”, îi răspundea Amza Pellea) până la secvenţa dinspre final a adulterului dintre Maria Klara Sèbök şi Emmerich Schäffer, unde pe sub reacţia soţului înşelat i se distingea toată nimicnicia sufletească.
În acelaşi an, Ion Besoiu a impresionat cu un alt rol principal extrem de important (şi... plurivalent - dar din considerente extra-estetice): Mihai Duma, din „Puterea și adevărul” (scenariul: Titus Popovici; regia: Manole Marcus), primul film care îndrăznea să critice (cu mănuşi, ce-i drept) abuzurile lui Dej - la ordinul lui Ceauşescu. De fapt, Mihai Duma îl reprezenta pe Ceauşescu însuşi - în tandem cu Dej: Pavel Stoian (Mircea Albulescu) - aşa că Besoiu a realizat, în fond, un adevărat rol de compoziţie: un personaj uman, raţional şi ataşant, ca imagine fabricată a tiranului paranoic din realitate, aflat în plin proces de consolidare a dictaturii personale. Nici nu poţi spune cum era, ca esenţă, personajul: pozitiv sau negativ? La fel ca în cazul atâtor actori consacraţi şi îndrăgiţi de public, solicitările curgeau din belşug, iar Ion Besoiu făcea deja câteva roluri pe an.
Mai poate fi menţionat Părintele Ioan din „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” (1972, Sergiu Nicolaescu), un poltron impotent învăluit în falsă cucernicie, urmat de Vişan Năvodeanu (de fapt, prefectul de poliţie legionar Ştefan Zăvoianu) din „Un comisar acuză” (1973, Sergiu Nicolaescu), personaj onctuos şi imoral reluat mai târziu (cu numele real, de astă dată) şi în „Revanșa” (1978), sau Costea, căpitanul sever dar de un devotament împins până la sacrificiul de sine, din „Nemuritorii” (1974, Sergiu Nicolaescu).
În fine, Manole Marcus i-a oferit un nou rol antologic (deşi, din păcate, totalmente imoral din perspectivă politică) - maleficul antagonist din „Actorul și sălbaticii” (1975). Cu sclipiri de geniu, Ion Besoiu compunea un profesor şi comandant legionar multifaţetat şi plurinuanţat, hieratic şi scelerat, inegalabile rămânând, mai cu seamă, secvenţa audienţei la Regele Carol I (Gheorghe Șimonca), sau cea a cursului de filosofie din aula universităţii.
A urmat un nou rol de mare popularitate: Anton Lupan, din serialul de televiziune „Toate pânzele sus!” (1976), reeditat peste vreo zece ani şi ca trilogie de lungmetraje pentru marele ecran. Evident, continua să curgă cu roluri, în filme care mai importante, care mai neînsemnate, dar fără ca personajele să mai conţină potenţialul unor creaţii precum cele dinainte de 1975.
S-ar mai distinge colonelul Remus Gavrilcea, din „Bietul Ioanide” (1980, Dan Pița), sau nobilul laş şi răzbunător din „Horea” (1984, Mircea Mureşan). În „Noi, cei din linia întâi” (1985, Sergiu Nicolaescu), Ion Besoiu interpreta corect şi conştiincios personajul convenţional al Colonelului Câmpeanu (Titus Popovici îl botezase iniţial „Cizmaru”, da' au intrat în fibrilaţii ăia de la cenzură).
Spre deosebire de alţi mari actori români lansaţi în secolul trecut, Ion Besoiu n-a fost complet ignorat nici de regizorii zilelor noastre. Dacă rolul medicului din „Această lehamite" (1994, Mircea Daneliuc) se reţine doar pentru că era mai bun, în sine, decât filmul, în schimb şi-a putut regăsi o bună parte din fineţea interpretativă arhicunoscută în „Francesca” (2009, Bobby Păunescu), şi mai ales în „Loverboy” (2011), unde Cătălin Mitulescu a construit, cu ajutorul lui, un foarte expresiv bunic în stare de decreptitudine şi demenţă senilă avansată - rol în care Ion Besoiu transmite enorm numai din tresăririle ochilor tulburi pe un chip descompus şi sunetele vlăguit-nearticulate pe care le mai poate emite. Au urmat „Despre oameni și melci", de Tudor Giurgiu, şi mai ales SF-ul post-apocaliptic independent „Omega Rose", de George Dorobanțu, încă nelansat.
În orice caz, rămâne foarte semnificativ faptul că, la peste optzeci de ani şi aproape o sută de filme (împărţite între perioada substanţială dinainte de 1975 şi cea ulterioară, mai inconsistentă dar la fel de cursivă), Ion Besoiu și-a păstrat puterea de creaţie, în plan atât fizic, cât şi profesional şi spiritual.
Părerea ta
Spune-ţi părerea