MOTTO: "Un ateu este Dumnezeu jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu Sine Însuşi" - Sri Aurobindo
Anca Hirte nu a fost educată în spirit religios, dar şi-a petrecut copilăria în preajma Mănăstirii Văratec, fiind astfel atinsă inevitabil de aripa credinţei. Era inevitabil să sosească momentul întrebărilor radicale - nu al "alegerii" între laic şi religios (dihotomie irelevantă), sau între aşa-zisul ateism şi credinţă (dihotomie absurdă), ci pur şi simplu al armonizării şi înţelegerii.
Soluţia a constat într-un film documentar (primul realizat de una singură, după anteriorul «Voyage dans l'irréalité immédiate» - 2004, împreună cu Jean Lefaux) despre călugărirea unei tinere fete la Văratec. După cum relata reputata psiholoagă Aurora Liiceanu în prezentarea filmului, francezii au reacţionat complet anapoda, acuzându-l că ar fi "obscen" şi chiar "violent". Nimic mai nemotivat - dar nu şi... nepretextat. Care ar fi pretextele? Alegaţia de obscenitate porneşte de la o intensă senzualitate a autoarei, care tinde vădit spre o extremă apropiere de latura carnală a fiinţei umane.
Filmul frapează din start (şi, pe tot parcursul) printr-o abundenţă de cadre extrem de strânse (de la prim-plan, trecând apoi prin grosplanuri tot mai apropiate, până la detalii) ale chipului omenesc - axate atât pe ochi, cu expresia lor aşa de bogată în sensuri, cât mai ales pe gură, în special cu ocazia rostirii rugăciunilor. Aurora Liiceanu supralicitează chiar, menţionând o componentă erotică accentuată - ceea ce e exagerat. Erotismul este absolut tacit, eminamente implicit. Nimic din imageria sau sonoritatea filmului nu conţine elemente erotice propriu-zise - dar, desigur, în contextul unei abordări atât de senzuale, gândul nu le poate evita. Adevărul este că factorul trupesc aparţine nu personajului (Măicuţa Teodora cea în curs de devenire), ci viziunii autoarei, care pe această cale îşi explorează propria relaţie cu divinitatea, căutând s-o clarifice. Astfel se defineşte latura de fond a filmului: câtă vreme "Păcătoasa Teodora" descrie, practic, procesul de pregătire al novicei pentru ritualul depunerii legămintelor monahale, care o vor desprinde definitiv de cele lumeşti, "logodind-o cu Christos", dincolo de aces nivel imediat avem de-a face cu un indirect autoportret al Ancăi Hirte - deloc concluziv, mai degrabă axat pe propriile ei explorări de sine în momentul de faţă.
Cea de-a doua aserţiune, privind pretinsa "violenţă", este şi mai aberantă - pornind strict de la severitatea regulilor privitoare la aşa-numita "noapte a nunţii": după ceremonia religioasă şi praznic, în vreme ce restul călugăriţelor se vor retrage la culcare, "mireasa lui Christos" are datoria de a rămâne trează, rugându-se, până-n zorii zilei.
De unde până unde "violenţă", în această unică noapte de meditaţie şi asceză? Ar face bine dragii noştri francezi, predominant catolici, să-şi amintească de Inchiziţie, bunăoară, sau de ritualurile sado-maso ale autoflagelărilor! Totuşi, ca să fim drepţi, nici ortodoxismul n-a fost lipsit de excesele lui - după cum a arătat recent excelentul "După dealuri" (2012, Cristian Mungiu), exponent al actelor abuzive (inocente, ce-i drept, dar nu mai puţin chinuitoare şi ucigaşe) pornite din rătăcirea unor pseudo-clerici depăşiţi de realitate, în condiţiile în care biserica noastră se încăpăţânează să-şi menţină atitudinea dogmatică faţă de fenomenul posesiunilor demonice (am detaliat problema în analiza respectivului film, arătând că, din acest punct de vedere, catolicii sunt mult mai rezonabili şi aplicaţi). De fapt, Cristian Mungiu chiar pregăteşte o caravană cu proiectarea celor două filme împreună, pentru a prezenta ambele laturi ale realităţii: mediul locaşurilor monahale realmente impregnate de Duhul Sfânt, ca Văratecul, şi apostazia unor văgăuni ca anti-mănăstirea de la Tanacu. În acest sens, cele două filme sunt perfect complementare - şi, într-o anumită măsură, ar putea să la mai închidă gura habotnicilor care s-au repezit să facă scandal apropo de opera de semi-ficţiune a lui Mungiu.
Revenind la "Păcătoasa Teodora", se relevă şi al treilea aspect esenţial al filmului: de ce "păcătoasă"? Nimic din portretul Teodorei nu sugerează existenţa celor mai firavi factori ai tendinţei spre căderea în ispită, atributul referindu-se exclusiv la natura umană în sine. Dincolo de aceasta, însă, ajungem să ne raportăm din nou la frământările autoarei.
Aşa cum am spus, inocentul subiect uman al portretului este filmat într-o cheie (vădit autoportretistică) plină de sugestii clare ale planului uman fizic - cărora li se adaugă şi anumite elemente sonore, cum ar fi vocea suavă, involunar insinuantă şi speculată discret-insistent prin prelucrare sonoră, cu care proaspăta măicuţă îşi cântă imnul către Iisus, în final. Regăsim şi aici o latură elocventă a demersului Ancăi Hirte spre autodescoperire şi împăcare cu sine. Lucrurile devin şi mai limpezi dacă analizăm o anumită calitate definitorie a imaginii. Film eminamente de autor, "Păcătoasa Teodora" o are pe Anca Hirte în multipla ipostază de scenaristă, regizoare, director de fotografie şi cameraman. După ce s-a apropiat gradual de personajele ei reale, ajungând să le cunoască şi, în cele din urmă, să obţină acordul Maicii Stareţe pentru a le filma (nu fără a avea de înfruntat, în prima săptămână a perioadei petrecute la mănăstire, şi asaltul bileţelelor anonime ostile strecurate pe sub uşă), Anca Hirte a purces la a filma de una singură, şi cu aportul unei echipe extrem de reduse, diversele momente semnificative din viaţa monahală (şi familială, în secvenţa unei vizite acasă) a Teodorei.
În condiţiile ingrate proprii cine-verité-ului, care ne obligă să ne descurcăm cum putem cu realitatea pe care o avem la dispoziţie, obiectivul camerei reuşeşte să imortalizeze, de la început şi până la sfârşit, o succesiune neîntreruptă de cadre ce se disting printr-o frapantă expresivitate şi frumuseţe plastică - inclusiv în cazul multor grosplanuri dificile, în care lumina de contur aureolează semnificativ câte un fragment de profil, sau câmpul de sharff rămâne focalizat nu pe gura ce cântă, ci pe firele de păr din planul secund - care vor fi tăiate imediat după aceea, în secvenţa finală a tunsului ritual. Întrebându-l pe Daniel Burlac cum a reuşit Anca Hirte aceste performanţe operatoriceşti, producătorul mi-a răspuns că n-a făcut altceva decât să ia aparatul şi să filmeze - sugerând că, după toate probabilităţile, însuşi actul de imortalizare a imagini a fost atins de har.
Din toate aceste motive, poemul filmic "Păcătoasa Teodora" oferă un răspuns grăitor (niciodată definitiv, însă categoric propulsor spre continuarea procesului de gândire, aprofundare şi descoperire a sinelui) tuturor celor ajunşi la faza de depăşire a scepticismelor, pentru a porni pe drumul spre intangibila certitudine - căci, după cum se ştie (atunci când... se ştie), "scepticismul este primul pas spre adevărata credinţă". Sau, cum spunea marele iniţiat Sri Aurobindo, "Un ateu este Dumnezeu jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu Sine Însuşi."
Părerea ta
Spune-ţi părerea