Ce-ar fi dacă nu s-ar povesti? Ne-am crea toți niște preteni imaginari ca în IF

de Luca Dinulescu în 27 Mai 2024
IF, pelicula lui John Krasinski din 2024, va intra în cinematografe din data de 31 mai, titlu care are un double entendre: o dată cel propriu-zis al cuvântului "if" din engleză (dacă), dar și acronimul I.F., imaginary friends (prieteni imaginari).

Un film nu e bun sau rău în sine, el e sau nu bun în funcție de cine ești. Dacă suma experiențelor tale rezonează cu el, vei spune că e bun, dacă nu, vei spune că nu ți-a plăcut etc. Cam așa și cu IF, pelicula lui John Krasinski din 2024, care va intra în cinematografe din data de 31 mai, titlu care are un double entendre: o dată cel propriu-zis al cuvântului "if" din engleză (dacă), dar și acronimul I.F., imaginary friends (Prieteni imaginari).

În jurul acestor prieteni imaginari, pe care îi avem (presupune filmul) fiecare dintre noi, se construiește de altfel întreaga poveste, în care o fată de 12 ani (Bea) își însoțește tatăl la spital (regizorul filmului însuși, care a mai cochetat cu actoria în The Office) pentru o operație pe inimă. Întrucât familia lor a suferit o pierdere grea la un moment dat în timp, însă, Bea trece printr-un moment de cumpănă: nu vrea să-și piardă (și) tatăl, așa cum și-a pierdut mama cândva. Exact din acest motiv, la care se adaugă faptul că, ne spune filmul, Bea se află la granița dintre copilărie și vârsta adultă, ea revizitează ancorele emoționale ale vieții ei de până în acel moment, care se întâmplă să fie prietenii ei imaginari.

Aici intră în scenă un fost clovn, care aflăm că are o meserie interesantă, mai precis cea de "plasator" al prietenilor imaginari către diverși copii care sunt la vârsta la care au nevoie de așa ceva. Desigur, Bea îl surprinde în această activitate, și nu doar pe el, ci și pe prietenii imaginari în cauză, niște personaje haioase cum - din nou - își imaginează creatorii filmului că are fiecare copil. Desigur, acesta nu este decât un subterfugiu, pentru că ceea ce vrea să spună povestea, de fapt, este că fiecare dintre noi avem anumite resorturi emoționale, uneori adânc îngropate în acea sumă a experiențelor la care făceam referire, resorturi pe care le putem accesa în momente de răscruce ale vieții noastre pentru a ne reconecta cu noi înșine.

Dincolo de arsenalul imaginativ al lui Krasinski, care aruncă în scenă o paletă largă de prieteni imaginari, unii dintre ei în căutarea foștilor copii pe care i-au însoțit în copilărie și care astăzi, adulți fiind, nu îi mai recunosc, apare însă și o problemă de structură narativă: plotul tatălui care se operează pe inimă dispare, treptat, în fundal, până la a deveni neglijabil, ceea ce în sine nu este ok, pentru că acest plot reprezintă intrarea lui Krasinski în poveste, deci se presupune că ar trebui să fie mai prezent. Regizorul este însă atât de înamorat de propria lui imaginație, mai precis de sumedenia de personaje colorate care dau buzna în poveste, încât uită de acest fir al discursului său cinematografic, tăind, practic, "craca" narativă principală de sub picioarele filmului.

Pe lângă asta, însă, Krasinski operează și cu anumite clișee, cum ar fi acela că familia pe care o prezintă, nefiind, chipurile, suficient de bogată încât să locuiască în Manhattan (ca să nu bată la ochi, desigur), trăiește, totuși, în Brooklyn Heights. Pentru oricine a vizitat New York-ul măcar o dată, însă, e cunoscut faptul că acest cartier în sine este la rândul lui deosebit de scump, ceea ce ridică o altă problemă: nu cumva doar oamenii bogați au prieteni imaginari? Sau, cu alte cuvinte, oamenii săraci, care nu sunt neapărat albi și nu au posibilitatea să trăiască în Brooklyn Heights, își "permit", oare, să aibă prieteni imaginari, cu alte cuvinte își permit luxul de a avea o viață interioară suficient de bogată încât să-i salveze în momentele grele ale vieții?

Sigur, acesta e un detaliu de comentariu socio-politic, dar pe de altă parte ceea ce ne propune Krasinski este un film, film care trebuie judecat în ansamblul lui, așadar și prin urmare astfel de detalii nu pot fi lăsate la o parte. Cât despre clișeele la care făceam referire, regizorul mai amorsează unul, în fapt clișeul cel mai prezent care există în filme, pe care îl și detonează în final și care este happy ending-ul. Nimic rău în asta, desigur, doar că intelectul spectatorului are o anumită saturație, iar în momentul suprapunerii mai multor clișee, se poate crea un efect artificios, de poveste care, operând cu prea multe gânduri comune, ajunge în cele din urmă să fie un fals cras.

În fine, deși Prieteni imaginari este un film pasabil, el are totuși meritul de a însenina frunțile celor care îl privesc, fie ei sau nu copii, fie ei sau nu persoane care, aflate într-un moment de restriște, fac rapel la experiențele pe care și-au construit personalitatea actuală. Iar în același timp filmul mai are un merit, mai precis acela pe care îl enunță chiar de la debut: sunt importante poveștile pe care le spunem celor din jur, dar la fel de importante sunt și poveștile pe care ni le spunem nouă înșine. O idee interesantă, dar prea mică, totuși, ca să justifice mersul la cinema pentru o vizionare a peliculei lui Krasinski.

Exploreaza subiecte similare:

John Krasinski, If, Ryan Reynolds

Alte știri din cinema

Fenomenul Yellowstone: blestemul pământului

Câteva vorbe despre acest Dallas modern, ajuns la o audienţă globală de 100 de milioane de spectatori

Tracker/Urmăritorul: supradoză de Americana

Câteva explicaţii ale popularităţii globale a serialului cu Justin Hartley

Reacţii la The Acolyte, serialul al cărui rating este dezactivat pe Imdb

Serialul Star Wars este disponibil de azi pe Disney+, şi în România

Anna Próchniak: „Am simțit o responsabilitate uriașă și am știut toți că aceasta este o poveste atât de importantă de spus lumii”

O nouă producție originală SkyShowtime, The Tattooist of Auschwitz, se lansează în România! Toate cele șase episoade vor fi disponibile pe platforma de streaming începând cu data de 7 iunie. Mini-seria este regizată de Tali Shalom-Ezer, iar din distribuție fac parte Jonah Hauer-King, Anna Próchniak, Harvey Keitel și Melanie Lynskey.

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells