Una din marile puteri ale cinema-ului este să ne arate că toţi suntem la fel. Sau, mai bine spus, că toţi suntem sensibili la durerea altuia, oricât de mare ar fi distanţa ce ne desparte şi oricât de diferite ne-ar fi sistemele de referinţă. Docuficţiunea Între revoluţii, recompensată cu un premiu FIPRESCI la cea mai recentă ediţie a Berlinalei, pune faţă în faţă două femei şi două evenimente care au zguduit iremediabil societatea unde au avut loc, invitându-ne să privim printr-o dublă lentilă şi să înţelegem ceva imposibil de înţeles.
În anii '70, Maria se împrieteneşte cu Zahra, o tânără din Iran venită să studieze medicina la Bucureşti. Înainte ca Zahra să-şi poată termina studiile, ea se întoarce în Iran, îngrijorată de implicarea tatălui său în ceea ce avea să devină Revoluţia islamică din 1979. Suntem martorii unui dialog epistolar între cele două tinere, care vorbesc despre preocupările lor imediate (siguranţa familiei, locul femeii în societate, speranţa într-un viitor mai bun), dar şi despre societate în general. În anii '80, devine clar că Revoluţia islamică nu a fost un motor pentru mai bine, iar condiţiile de viaţă tot mai grele din România deschid inexorabil drumul spre Revoluţia din 1989.
Trebuie spus de la bun început că scrisorile citite pe coloana sonoră a filmului de actriţele Victoria Stoiciu şi Ilinca Hărnuţ sunt fictive. Ele au fost scrise de cunoscuta autoare Lavinia Branişte, care s-a inspirat atât din dosarele de Securitate ale studentelor iraniene din Bucureşti, cât şi de scrierile lui Forough Farrokhzad, poetă şi regizoare iraniană care a şocat în anii '60 cu poemele şi feminismul ei, și Nina Cassian, poeta autoexilată în Statele Unite în urma persecuţiei comuniste. Poate că aceste scrisori sunt fictive, dar reuşesc să creeze un flux de informaţie mai mult decât verosimil. Ele nu doar că descriu o realitate, ci pur şi simplu devin o realitate.
Oricât de informaţi am fi, este multă imaginaţie în modul cum percepem trecutul şi cum au trăit generaţiile dinaintea noastră. De aceea, imaginile de arhivă ar trebui să fie mult mai prezente în viaţa noastră şi mai ales în viaţa celor foarte tineri, care au cel mai probabil o imagine extrem de vagă şi poate chiar greşită despre România anilor '80. Cele mai înspăimântătoare imagini pe care le-am văzut vreodată pe ecran nu au fost într-un film horror, ci în Tipografic Majuscul, filmul lui Radu Jude care conţine un material difuzat în anii '80 de Televiziunea Română: în el, o reporteriţă intervievează o tânără care încercase să fugă din ţară, dar nu reuşise. Psihologic, este echivalentul unei flagelări publice, iar amestecul de groază, ruşine şi neputinţă din ochii şi glasul acelei femei care nu îşi dorise decât o viaţă liberă îţi rămâne împlântat în memorie o dată pentru totdeauna...
La o intensitate mai mică, dar prin nimic mai puţin memorabile, sunt şi sentimentele exprimate de cele două protagoniste din Între revoluţii. Au sperat şi şi-au văzut speranţele călcate în picioare. Au visat şi şi-au văzut visele transformate în coşmaruri. Au vrut să trăiască aşa cum voiau ele, dar au fost nevoite să trăiască aşa cum le cereau alţii... Dincolo de extraordinarele imagini descoperite de Vlad Petri în arhivele din Iran şi România, dincolo de iureşul de emoţii trezite la vederea a două societăţi care mor şi renasc pe ecran, persistă acest sentiment de acces total în durerea vie a unui om înşelat de viaţă şi destin. Această alăturare dintre istoria mare şi istoria "mică", personală, te face să înţelegi mai bine ce i-a făcut pe români să scandeze "Vom muri şi vom fi liberi", mii dintre ei chiar eliberându-se şi eliberându-ne prin moartea lor în acel decembrie 1989.
Dar nu e totul atât de negru în Între revoluţii. Pleci de la film cu sentimentul că, da, istoria cea mare îţi poate tăia aripile, te poate cenzura şi limita, dar poţi găsi speranţă şi confort în prietenie şi în dragostea celor din jur.
Iată de ce Între revoluţii este un documentar obligatoriu de văzut.
