Ucenicul vrăjitor îşi face intrarea la cinema săptămâna aceasta, aşa că nu se găsea un moment mai potrivit ca să ne amintim ce vrăji s-au mai făcut de-a lungul timpului... la cinema.
E plină lumea de Samanthe - inclusiv mândrul spaţiu carpato-danubiano-pontic - dar puţini mai ştiu că popularitatea mioritică şi chiar mondială a acestui prenume se trage de la deliciosul serial de televiziune Bewitched (tradus la noi, lipsit de inspiraţie, sub forma "Ce... vrăji... a... mai... făcut... nevasta... mea..." - punctele de suspensie îmi aparţin, căci încă de-atunci, teenager fiind, luuungă ca o zi de post îmi suna o asemenea tălmăcire). Operă a talentatului umorist Sol Saks, şi însufleţit de fermecătoarea Elizabeth Montgomery în tandem cu Dick York şi, apoi, Dick Sargent (plus clasicii Agnes Moorehead şi Maurice Evans), serialul îşi baza valoarea, în primul rând, pe ingeniozitatea combinaţiei dramaturgice de pornire: dacă un funcţionar cinstit se însoară cu o drăgălaşă vrăjitoare? Dar dacă magica-i consoartă nu se poate abţine să-şi tot folosească pe furiş puterile în viaţa cotidiană?
V-aţi prins? Dacă/dar dacă... Alfa şi omega... Plus şi minus... Magie şi proză! De aici pleca totul - de la ştiinţa de a combina realitatea cu fantasticul, spre a atinge sufletul spectatorilor. Stratul realist constituia elementul de generalitate, câtă vreme vrăjitoria era individualitatea - iar din sinteza lor reieşea particularitatea, acea categorie esenţială pentru sfera artisticului. La un anumit nivel raţional, mariajul celor două laturi rezultă în science-fiction - mai hard sau mai soft; când softul devine prea soft, ajungem în zona fantasticului - şi, de acolo, spre alte teritorii tot mai greu de imaginat: suprarealismul, absurdul... dadaismul... abstractul. Semnificativ, însă, e faptul că în toate aceste genuri şi curente, cu excepţia celui din urmă (care prin definiţie îşi impune să fie non-figurativ, deci despărţit de orice formă a realităţii), cuantumul de adevăr lumesc se regăseşte în anumite proporţii variabile (dar deloc arbitrare - ci proprii diverselor opţiuni estetice în parte), astfel încât faptul artistic să comunice firesc cu publicul. Pe echilibrarea precisă a acestei relaţii se bazează talentul artistic de factură non-realistă, şi mai cu seamă fantastică, şi în speţă cu vrăji şi vrăjitori.
În 1986, cu ocazia unei recepţii la Biblioteca Americană, l-am cunoscut pe autorul şi mai ales istoricul şi teoreticianul SF James Gunn, venit să ne înveţe ce şi cum în chestia literaturii science-fiction. Multe n-am apucat să discutăm, că ne tot dădea la o parte Mironov, agitat să-i smulgă maestrului un copyright de roman moca (s-a lăsat cu spanacul "The Listeners", apărut peste un an în Almanahul "Anticipaţia"), dar am reuşit să aduc vorba despre tematicile mistice (posesiune, vrăjitorie, ocultism), la care James Gunn a opinat că asemenea subiecte constituie un dead-end, de vreme ce SF-ul şi fantasticul urmăresc confruntarea oamenilor obişnuiţi cu situaţii neobişnuie (din nou fundamentalul dacă/dar dacă). Deşi simplifica ecuaţia la nivelul unui schematism cam grosolan, Gunn avea totuşi, pe undeva, dreptate - era vorba de aceeaşi relaţie între real şi non-real.
De aceea, unele filme cu vrăjitori (ca "Bewitched") sunt atât de bune, iar altele, ca gogoaşa înfuriată cu aer "Harry Potter", atât de slabe. Principala lacună a serialului Harry Potter pleacă tocmai de la despărţirea prea grabnică de realitate, pentru a se cufunda în universul fantasmagoric al şcolii Hogwarts: relaţia se dezchilibrează, iar spectatorului îi vine tot mai greu să empatizeze cu acea lume vrăjitorească care nu e nici cală (integrată mai mult sau mai puţin în lumea noastră), nici măgară (complet autoconţinută, ca-n "Lord of the Rings", de pildă). În plus, se mai distinge şi printr-o galopantă lipsă de imaginaţie - dacă primele au mai tresăltat cât de cât, ultimul de până acum, "...the Half-Blood Prince", e atât de slab, încât te ia cu somn. Să vedem ce ne-or rezerva "...Deathly Hallows" astea, rezervate pentru noiembrie - deşi I'm not holding my breath: dac-o ţine tot cum a apucat-o, parcă văd c-or fi mai degrab' "talismanele... mortăcinoase".
Revenind la adevăratele vrăji (nu... vrăjeli), istoria filmului ne poartă îndărăt spre spumosul I Married a Witch (1942), în regia marelui maestru René Clair, cu Fredric March şi Veronica Lake. De fapt, este tocmai plotul care avea să inspire, peste decenii, serialul cu Samantha - şi, din fericire, în ambele ipostaze se distinge prin acelaşi armonios mariaj între filmul ca-n viaţă şi magia ca-n filme, dătător atât de credibilitate, cât şi, mai ales, de seducţie - fie în direcţia comicului, fie pe tărâmul aventurii.
Părerea ta
Spune-ţi părerea