Hugh Jackman îl joacă pe Blackbeard în noul său film „Pan”, din 9 octombrie în cinemtografele noastre, dar se pare că actorul are mai multe în comun cu băieţii pierduţi decât cu piratul cel rău. Vorbind despre copilăria lui dureroasă într-un interviu cu Parade, Jackman a spus că, la fel ca Peter Pan, mama lui l-a părăsit.
„Mama mea a plecat când aveam 8 ani. Mânia mea nu a izbucnit cu adevărat până la 12 sau 13 ani. A fost declanșată de faptul că părinții mei intenţionau să se împace și nu au făcut-o. Toți acei ani m-am agăţat de speranța că ei s-ar împăca”. În adolescenţă, furia lui a ajuns la punctul de fierbere. „Era o furtună perfectă de hormoni și emoție”, explică el. „N-am mai spus asta până acum: mi-am amintit că aveam vestiare și pentru un motiv oarecare, pe jumătate în glumă, obişnuiam să dau cu capul în ele până când se făcea o adâncitură, ca şi cum cine era cel mai dur şi mai nebun?”.
Sportul a devenit un debuşeu pentru frustrare. „Furia mea a ieșit la suprafață în jocul de rugby, furie pe care o identific cu furia lui Wolverine...” Întrebat de unde proveneau aceste sentimente de furie, Jackman spune: „Din momentul în care mama a plecat, am fost un copil fricos, mă simţeam neputincios”.
A crescut împreună cu patru fraţi mai mari, el fiind cel mai mic. „Ajungeam primul acasă și eram prea speriat să intru. Nu puteam intra în casă singur. Aşteptam afară, speriat, frustrat. Mi-era frică de întuneric. Eram speriat de înălțimi. Asta m-a limitat”, spune el. „Uram asta, ceea ce îmi creştea furia. Nu se bazează furia preponderent pe frică, în cele din urmă? Emană dintr-un fel de neputință”.
Religia l-a ajutat în acea perioadă, în multe feluri, dar poate cel mai important, l-a dus pe scena. „Am fost crescut foarte religios”, explică el. ‚Mergeam tot timpul la diverse corturi de evangheliști. Când aveam vreo 13 ani, am avut o premoniție ciudată că voi fi pe scenă, la fel ca predicatorii pe care i-am văzut”. Jackman spune că încă mai consideră scena un tip de experiență religioasă. „Pe scenă simt o intimitate firească, iar asta înseamnă transcendent. Uneori mă simt mai mult eu însămi pe o scenă decât în afara scenei”. Când joacă, el spune că simte „ce caută toată lumea, sentimentul care ne unește. Numiți-l „Dumnezeu”. Înainte să mă urc pe scenă în fiecare seară, mă opresc și dedic interpretarea mea lui Dumnezeu, în sensul „lasă-mă să ma predau” Când te predai poveştii, personajului, serii, publicului, se produce transcendentul. Şi câd se produce, nu există nimic asemănător pe pământ. Este momentul în care oamenii se îndrăgostesc, ceea ce este înfricoșător și interesant în aceeaşi măsură”...
Jackman, citat și de revista People, mai spune că mai mult decât orice, scena îi aduce „pace”. „Prin joc, pot găsi un nivel de fericire, de pace, de calm și de bucurie. Și este firesc.”
