La începutul acestui an, i-am întâlnit pe actorii Eric McCormack, Rachael Leigh Cook şi Scott Wolf la „Hotel du Louvre” din Paris, pentru a discuta despre serialul Perception/Capcana minţii, al cărui al treilea sezon se filma la câteva străzi distanţă, pe „Pont Neuf”, cel mai vechi pod din Paris. Cel de-al doilea sezon al serialului se va difuza pe Universal Channel începând cu 15 septembrie, în fiecare zi de luni, de la ora 22, câte două episoade.
Sezonul 2 demarează în forță cu Dr Daniel Pierce (Eric McCormack), neurologului de geniu care dezleagă mistere și rezolvă cazuri de crimă. La întâlnirea de presa, Eric McCormack a forbit despre subiectele tabu scoase de seriale, de- lungul timpului, din învelişul în care se ascundeau. Homosexualitatea şi boala psihică nu mai sunt subiecte tabu graţie serialelor în care întâlnim astfel de personaje. Iată un interviu exclusiv în România, cu actorul.
Începe cel de-al doilea sezon din Perception. Puteţi spune, însă, ce v-a impresionat cel mai mult atunci când aţi început episodul pilot?
Eric McCormack: Pe prima pagină era o scenă în care un profesor ţinea un curs la o universitate. Nu vezi aşa ceva de obicei, pentru că acţiunea în filmele americane nu are loc în universitati; în licee, da, în scenele acelea cu majorete, ca cineva să vorbească şi să ţină un discurs strălucit. Şi pe cea de-a doua pagină apare un alt personaj, un student, care are o cădere nervoasă în fata profesorului, începând sa vorbească fără şir, şi atunci mi-am zis: „Ok, nu ştiu asta unde are să ducă, dar ştiu că îmi place la nebunie!". Apoi am descoperit că acesta este punctul slab al personajului meu, are o minte strălucită şi un orgoliu care îl face să fie un profesor universitar valoros, dar care - în acelasi timp - suferă de schizofrenie paranoidă, ca îl poate distruge în doar câteva secunde. Am pornit cu acest personaj de parcă aş fi luat-o pe un montagne-russe.
Cum v-aţi pregătit pentru rol?
Eric McCormack: Nu aş vrea sa fiu înţeles greşit. Am făcut cercetări asupra bolii şi cea mai mare inspiraţie mi-a dat-o o femeie, Elyn R. Saks, profesor de drept la universitatea US College, dar care suferă şi de o formă severă de schizofrenie. Ea a scris această carte despre experienţa ei ca student, pe când îsi pierdea încetul cu încetul minţile. M-am întâlnit cu ea şi mi-a relatat cum apar simptomele, cum alternează dispoziţia şi cum frica o cucereşte.
Ce anume v-a dus la Paris, în sezonul doi?
Eric McCormack: La sfârsitul sezonului 2 am întâlnit un personaj, o femeie care fusese prima iubire a lui Pearce. Iar în ultimul episod din sezon el primeşte o vedere ilustrată de la ea din Paris, dorind să îşi dea demisia de la universitate şi să plece, să stea cu ea la Paris, deşi asta îi afecta tratamentul. Am filmat scena pe ecranul verde, cu turnul Eiffel pe fundal. Aşa că sezonul următor ne-am pus problema: Ce facem? Răspunsul a fost: filmăm la Paris! Şi apoi: E o nebunie! Nu ne permitem asta! Dar până la urmă am făcut-o. Şi în Paris personajul meu suferă căderi nervoase: o secundă simt că suntfericit, în secunda următoare cineva îmi şopteşte ceva la ureche şi totul în jur devine o intrigă de spionaj.
Care este cea mai importantă diferenţă dintre primul sezon şi cel de-al doilea?
Eric McCormack: În pilot, personajul lui Rachel, care era protejata mea pe atunci când era tânară, se întoarce în viaţa mea şi mă atrage în această activitate de consultant. Dacă nu ar fi aceasta, personajul meu nu ar fi decât un profesor universitar. Prin aceasta îl atrage în lumea reală, însa această stimulare în acelasi timp îi declanşează crizele nervoase. Sezonul este despre personajul meu, care capătă mai multă putere, dar mai ales despre cum reuşeşte să transmită publicului că este, într-adevăr, bolnav psihic si nu retardat: şi aşa se manifestă o boală psihică, atunci când nu este ţinută sub control. La începutul celui de-al doilea sezon personajul meu are mai multa încredere, a şi devenit puţin dependent de a fi cu Rachel şi de activitatea sa de detectiv, de ieşirea din zona de confort.
Personajul se va simti şi mai în siguranţă în sezonul 3?
Eric McCormack: Ne întrebăm câte deviaţii mai sunt de descoperit la personajul meu, şi răspunsul este: câteva încă mai sunt. Am început cu un succes, şi voi fi regizorul unor episoade din sezonul 3.
Ce semnificaţie are serialul pentru cariera dumneavoastră?
Aveam 35 de ani atunci când am început sa joc în serial, deja lucram de mai mult timp la seriale - dramă, am încercat şi puţină comedie de situaţie, dar serialul a schimbat totul. Mă întreb dacă - după ce voi termina lucrul la Perception - voi juca cumva din nou în comedii de situaţie, ar fi ca o lovitură pe la spate, sau voi lua o pauză, ceea ce ar fi o altă lovitură pe la spate. Am încercat sa fac o producţie pentru TNT, „Trust me”, ceea ce mi-a plăcut foarte mult, dar am filmat numai un singur sezon. Nu am putut discuta aceasta atunci, după ce am trecut prin asta ar fi greu să joc într-o comedie de situaţie oribilă. desi putem încerca să fim amuzanţi. Am reuşit să impresionăm oamenii cu personaje care le intră în casă, săptămână după săptămână.
Oamenii, mai ales în Statele Unite, îşi doresc să fie manipulaţi, ce-i drept să fie manipulaţi cu delicateţe, într-un fel prin care să le intri sub piele. De exemplu personajele gay de sitcom, pe care lumea le vede an dupa an, fac publicul să îşi schimbe atitudinea, să nu mai urască, de pildă personajele gay, şi poate acum, după ce te-a văzut urmărind serialul Modern Family, copilul tău să îţi destăinuie că are tendinţe gay. În felul acesta televiziunea a influenţat atitudinea publicului.
E un fel de coincidenţă că, pentru aceste două tipuri de personaje, cele gay şi cele schizofrenice, despărţite de momente diferite în care au apărut, ambele au fost stigmatizate: în '98, era înca stigmatizată homosexualitatea şi căsătoria homosexuală, iar acum, printre ultimele tabu-uri au mai ramas bolile psihice: o familie ar putea vorbi deschis despre fiul homosexual, dar nu şi despre bolile mintale, un lucru despre care înca oamenilor le este ruşine. Deci, nu doar că personajul meu are o boală care sperie, dar şi acuză saptamânal pe cineva de crimă.
Mai există acum în peisajul comediei de situatie vreun „Will", vreun personaj homosexual iconic?
Eric McCormack: Da, cred că personajele din Modern Family: este important că cei doi gay erau deja căsătoriţi şi aveau un copil încă din episodul pilot.
La TV avem mai multe tipologii de detectivi cu însusiri ieşite din comun.: există parapsihologul, există Dexter, există Sherlock Holmes. Cu care dintre ei v-ar plăcea cel mai mult să colaboraţi?
Eric McCormack: Poate că personajul lui Benedict Cumberbatch din Anglia (Sherlock Holmes), ceea ce face el este ceva fantastic. Şi faptul că a reflectat în film excentricitatea lui, sindromul obsesiv-compulsiv sau ce altceva are el, e fantastic. Aceşti oameni sunt detectivi, dar mai întâi sunt detectivi din greşeală. Personajul meu începe să o ajute pe Rachel desi, de fapt, nu asta este meseria lui: devine psiholog criminalist fără să vrea. Iar abilitatea lui constă de fapt într-o abilitate, în halucinaţiile pe care le are şi pe care trebuie să şi le ţină sub control, deoarece îi fac rău. Totuşi, o abordare interesantă constă în faptul că cineva schizofrenic, cineva care aude voci, în loc să sufere din cauza aceasta le ia drept indicii criminalistice. Unul dintre lucrurile pe care le învăţasem deja era că oamenii care trăiesc cu o boală de acest gen au nevoie de rutină: aceleaşi alimente, aceeaşi muzică, aceleaşi haine: avea sens.
Întorcându-ne la bolile mintale, există un curent de opinie care susţinea că o minte genială ţine de domeniul nebuniei. Şi personajul dumneavoastră confirmă această idee. Care este părerea dumneavoastră?
Eric McCormack: Cred că geniul şi nebunia sunt legate între ele. Despre muzicieni de-a lungul timpului s-a spus asta, cred că geniul şi nebunia sunt legate.
Există ceva de care aţi vrea să vă ocupaţi, pe viitor, mai mult?
Eric McCormack: Am încercat mai multe proiecte de-a lungul anilor, şi altele decât a juca în episoade dintr-un serial al altcuiva, ca de exemplu sa fac un mic film al meu. Dar este cu totul altă meserie: să faci un film de la zero, să cauţi finanţare, este epuizant şi, în cele din urmă, dezamăgitor. Chiar dacă să faci film pare simplu, realitatea este că toţi actorii caută mereu semne că sunt pe calea cea bună. Şi asta este unul dintre minusuri, faptul că trebuie să îţi lustruieşti imaginea în fiecare zi.
