Amza - atât. Restul e... restul lumii

"Amza îţi făcea orice... Orice..." murmura Sergiu Nicolaescu, trist, în iarna 1984-85, când pregăteam distribuţia la "Noi, cei din linia întîi" - şi nu mai aveam de unde să-l luăm într-un rol pe Amza Pellea, care ne părăsise cu un an şi ceva înainte... Amza fusese actorul total, pe toate planurile - în suprafaţă şi în profunzime. Îţi făcea orice... şi oricum... şi incredibil.

Băileşti, satul (pe-atunci) din sudul Olteniei, unde s-a ivit pe lume Amza Pellea, în 7 aprilie 1931, alături de alţi patru fraţi, avea să revină cu putere, mult mai târziu, în creaţia artistică şi imaginea publică a marelui actor - dar până acolo mai avem. Tatăl lui se numea tot Amza, şi era directorul cooperativei locale "Munca noastră". Amza jr. (care urma să devină un Senior al actoriei româneşti), a urmat Colegiul Naţional Carol I din Craiova, apoi I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", pe care l-a absolvit o dată cu acea faimoasă Generaţie de Aur din care mai făceau parte Mircea Albulescu, Silvia Popovici, Gherghe Cozorici, Draga Olteanu, George Constantin, Sanda Toma, Constantin Rauţchi, şi atâţia alţii...

Numaidecât, a început să joace în oraşul său cvasi-natal, Craiova, într-al cărui Teatru Naţional, vreme de numai trei ani, a interpretat paisprezece roluri, inclusiv Jack Worthing din "Ce înseamnă a fi onest", de Oscar Wilde, Vedernikov din "Ani de pribegie", de Alexei Arbuzov, Vlădica Ilarion din "Tudor din Vladimiri", de Mihnea Gheorghiu, căpitanul din "Tragedia optimistă" (sau "Femeia comisar"), de Vsevolod Vişnevski, Bepe din "Gâlvecile din Chioggia", de Carlo Goldoni, Horatio din "Hamlet", de William Shakespeare, colonelul Dobre din "Ecaterina Teodoroiu", de Nicolae Tăutu, Otto Katz din "Soldatul Svejk", de Jaroslav Hasek, sau Esteban din "Fântâna turmelor", de Lope de Vega. (Mai târziu, la începutul anilor '70, avea să revină pentru o scurtă perioadă la acelaşi teatru cariovean, ca director).

S-a transferat apoi la Teatrul de Comedie din Bucureşti, unde s-a identificat cu Brettschneider din "Svejk în Al Doilea Război Mondial", de Bertolt Brecht, Pietro din "Umbra", de Evgheni Schwartz, Manole din "Somnoroasa aventură", de Teodor Mazilu, subcomisarul din "Capul de răţoi", de Gh. Ciprian, Platonov din "Un Hamlet de provincie" (sau "Platonov", sau "Comedie fără titlu"), de Anton Valvovici Cehov, Basarab din "Croitorii cei mari din Valahia", de Al.T. Popescu, Noahdin "Arca bunei speranţe", de I.D. Sârbu, Toma Hrisanide din "Interesul general", de Aurel Baranga, Hickok din "Buffalo Bill şi indienii", de Arthur Kopit, sau Tudor Mărău, din "Nic Nic", de Tudor Mărăscu.

La Naţionalul Bucureştean, l-am văzut în rolul ţăranului Petre Dinoiu "Comoara din Vadul Vechi", de Corneliu Marcu (cuplu cu Draga Olteanu- Matei) şi, mai ales, Vlad Ţepeş, în "A treia ţeapă", de Marin Sorescu. Începuturile lui cinematografice au decurs lent, vreme de aproape cincisprezece ani... după o apariţie din "În sat la noi" (1951, Jean Georgescu, Victor Iliu), care avea să-i îndrepte paşii spre facultatea de teatru - şi unde legase o frumoasă prietenie cu un câine găsit la faţa locului şi folosit la filmări (în virtutea marii lui iubiri pentru animale, moştenită şi de fiica sa, ilustra actriţă Oana Pellea), a debutat efectiv în "Alarmă în munţi" (1955, Dinu Negreanu), după care a mai jucat prin vreo şapte filme, urcând treptat spre un rol de calibrul lui Simeon Bîrnova, din "Neamul Şoimăreştilor" (1965, Mircea Drăgan) - despre care mi-a povestit diverse detalii de producţie mătuşa mea Ana- Maria Nicolau, interpreta neprofesionistă a Magdei Orheianu, pe care Amza, cu firea lui prietenoasă şi generoasă, o instruia pe platou într-ale actoriei.

Revelaţia s-a produs în 1967, când Sergiu Nicolaescu i l-a încredinţat pe Decebal, din "Dacii". Pornind de la importanţa şi întinderea rolului, Amza a avut în sfârşit prilejul de a-şi dezvălui bogăţia de nuanţe, forţa de sugestie, prestanţa regală (deşi era fiu de ţăran - dar asta, în actorie, se cheamă compoziţie, adică esenţa supremă a actului interpretativ!) Pur şi simplu, ne-a doborât - şi nu ştiam că era doar un preview a ceea ce avea să urmeze peste doar patru ani... Căci, după ce a reluat personajul lui Decebal într-un rol puternic, dar restrâns, din mult mai puţin semnificativul "Columna" (1968, Mircea Drăgan), şi a mai trecut prin plăieşul Ştefan din "Războiul domniţelor" (1969, Virgil Calotescu, adaptare stinsă după "Sobieski şi românii"), Amza Pellea a primit, tot de la Sergiu Nicolaescu, acel rol care avea să-l impună ca pe unul dintre cei mai mari actori români ai tuturor timpurilor - deşi numai pe jumătate, căci el însuşi păstra în mânecă jumătatea cealaltă... Felul Amza Pellea cum l-a compus pe Mihai Pătraşcu, ban al Craiovei şi, mai apoi, voievod al Ţării Valahiei, Ţării Ardealului şi Ţării Moldovei, "pohta ce-am pohtit eu", a ridicat filmul "Mihai Viteazul" (1971, Sergiu Nicolaescu) la un nivel greu de imaginat pentru cinematografia românească a acelor vremuri. Pe lângă aceeaşi forţă şi prezenţă vizuală cunoscute deja de la Decebal, Amza îşi îmbogăţea acum personajul cu sensibilitate, umor, un dinamism nestăvilit, şi mai ales sugestiile unui univers interior profund, imposibil de bănuit. Un lucru trebuie să se înţeleagă clar: acela NU era adevăratul Mihai Viteazul (scenariul lui Titus Popovici denatura grosolan atât istoria, cât şi personalitatea domnitorului); acela era personajul lui Amza Pellea - aşa cum numai el ştia să-l creeze. Căci, în fond, arta nu trebuie să reproducă realitatea, ci s-o reconfigureze în plan estetic. Ceea ce, în ce-l priveşte pe Amza, atingea dimensiunea divinităţii.

După un rol secundar interesant, dezvăluindu-i şi disponibilitatea spre contextul urban şi politic aproape contemporan - Petrescu, adică Lucreţiu Pătrăşcanu, din "Puterea şi adevărul" (1971, Manole Marcus), Amza a basculat în extrema opusă anteriorilor Decebal şi Mihai: Ipu, nebunul satului, din "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1972, Sergiu Nicolaescu - după nuvela "Moartea lui Ipu", de Titus Popovici). Aici, realmente, a dat lumea pe spate. Nu numai că sărmanul vagabond retardat se situa la antipozi, nu numai că Amza-i conferea o credibilitate de-a dreptul tulburătoare - dar, dincolo de aceste calităţi importante, însă nu absolute, personajul prezeta o incredibilă policromie şi plurivalenţă interioară, era caraghios şi grotesc dar tulburător de demn, naiv-infantil însă de o intuiţie tangentă cu înţelepciunea cea mai abisală... şi totul, pe chipul şi-n mişcările şi-n privirile şi-n vocile lui Amza, ca atunci când îşi pune oala-n cap şi întreabă cu un rânjet idiot: "Ne jucăm...?", sau când clatină adânc capul, impresionat de textul napoleonian al băiatului (Cristian Şofron), sau mai ales în cadrul final, când glonţul tras în ceafă de bunul său prieten îi aduce pe chip, sublim, surâsul purificator...

Nici unul dintre rolurile următorilor zece-unsprezece ani nu le-au egalat pe acestea, deşi Amza a rămas acelaşi gigant al creaţiei dramatice, şi ori de câte ori i s-a oferit prilejul, şi-a dezvăluit chipuri noi şi nuanţe neaşteptate. Dintre zecile de personaje ulterioare, l-aş mai menţiona pe surprinzătorul bandit Chiorul, din "Aventurile lui Babuşcă" (1973, Gheorghe Naghi), despre care spunea, într-un interviu: "Mulţi s-au mirat că am acceptat să joc un personaj negativ. Le răspund că, pentru a crea un asemenea personaj, trebuie să fii primul care-l urăşte din străfunduri - altfel, vei tinde să-l justifici..." (deşi, aici, sunt nevoit, de la distanţa care ne desparte, să-i cer îngăduinţa de a nu fi de acord: ura la adresa propriului personaj, oricât de malefic ar fi, nu duce decât la redundanţă; tocmai empatizarea cu el este aceea care-i dă complexitate), simpatic-durerosul rol titular din "Tată de duminică" (1974, Mihai Constantinescu), un fermecător părinte... iresponsabil, şi mai ales sfâşietorul erou tragic Manlache Pleşa, din "Osânda" (1976, Sergiu Nicolaescu - după romanul "Velerim şi veler, Doamne", de Victor Ion Popa), de neuitat mai ales în secvenţa urcării dealului cu crucea în spinare, sau a prăbuşirii finale, cu acel "Grijania ei de lume...!", o sudalmă care atingea sublimul. Un alt rol negativ însemnat a fost făţarnic-perversul Costaiche, din "Duios Anastasia trecea" (1979, Alexandru Tatos), urmat de cuceritorul tată al eroinei din "Ana şi «Hoţul»" (1981, Virgil Calotescu), un om dintr-o bucată, viguros, integru, temperamental şi dominat de concepţii conservatoare, care înjura vârtos, tot de "şenilele" şi "paratrăsnetu' mă-sii!" - perioadă când ne-am şi cunoscut... Era profesor la actorie, eram student la regie, şi drumurile începeau să ni se încrucişeze, pe culoarele institutului şi prin sălile de examen... Am reţinut ultimul lui spectacol de la Casandra, jucând alături de propriii lui studenţi din promoţia 1981, cu "Între etaje", de Dumitru Solomon - o reprezentaţie plină de adevăr şi prospeţime, în care se citea perfect comunicarea dintre mentor şi învăţăcei... Iar după premiera cu "Ana şi «Hoţul»", am putut în sfârşit conversa ca oamenii, şi am avut privilegiul de a-i sta alături, pe o canapea, în timp ce, la insistenţele Oanei, o povestea "pe-aia cu sabia" - o irezistibilă întâmplare din studenţie, prea detaliată ca s-o pot reda aici (iar un rezumat i-ar ucide tot farmecul; poate, cu alt prilej...).

Era firesc, cald, generos - şi modest, de un bun-simţ greu de imaginat. Tot cam pe-atunci, mi-a povestit Gheorghe Cozorici o întâmplare deosebit de semnificativă: Sergiu Nicolaescu, cu temperamentul său coleric, era celebru pentru crizele cu urlete şi înjurături de pe platou; odată, la "Piraţii din Pacific", chiar a suferit de o extincţie vocală de câteva zile - iar mai târziu, la "Noi, cei din linia întâi", aveam să i le descopăr cu ochii şi urechile mele (inclusiv... pe pielea mea, că nimeni n-avea scăpare!) Totul era să nu te aperi, că mai rău te bălăcărea; lăsai capu-n piept, tăceai mâlc - şi pân-la sfârşitul zilei, îi trecea; ba încă, îţi mai şi făcea cu ochiul... Ei, şi-n timpul filmărilor la "Mihai Viteazul", când se turna secvenţa turnirului de la Bran, face Amza o greşeală şi cade cu calul mai devreme decât ar fi trebuit. "Stooooop!" zbiară Sergiu ca scos din minţi. "Ce-ai făcut mă boule, mă tâmpitule, mă oltean prost ce eşti, te-am adus de la Craiova, ţi-am dat rol, şi tu-mi strici cadru'??? De ce-ai căzut, mă boule mă?!?" La care Amza, simplu: "De bou." ..."Da, gata, la locuri toată lumea, mai tragem o dublă!" Se calmase pe loc, Sergiu - iar din partea lui Amza nu era doar "diplomaţie", era şi modestie, şi simplitate. Acum, în 1980-82, după zece ani şi mai bine, începeam în sfârşit să le descopăr... Nimeni nu ştia că lui Dumnezeu i se făcuse dor, prea dor, de Amza, şi nu peste mult a început să-l cheme, tot mai stăruitor... După luni şi luni de suferinţă şi de încercări zadarnice de a învinge boala, în timp ce toţi deopotrivă, studenţi şi profesori, aşteptam cu sufletul la gură, în dimineaţa de 3 decembrie, 1983, am intrat în facultate şi l-am văzut pe Dan Aştilean, studentul lui, care m-a anunţat cu glas sec şi surd: "A murit Amza." Atât. Restul a fost tăcere - cel puţin în sufletele noastre... La Bellu, două zile mai târziu, imensă a fost agitaţia miilor de oameni - şi nu tocmai cuviincioasă, aşa că şi despre asta prefer tăcerea. Pare greu de crezut - dar nici acum, după aproape treizeci de ani, încă nu pot accepta întru totul că Amza e atât de departe. Şi poate, mai ales, tocmai datorită celui mai popular personaj al său...

În 1971, imediat după fulminantul succes cu "Mihai Viteazul", Amza Pellea a fost invitat să dea un interviu la TVR, în cadrul Albumului Duminical. A vorbit despre rol, despre el însuşi şi... din vorbă-n vorbă, a ajuns la ţăranii olteni, cu hazul lor unic, şi a început să improvizeze modul de a vorbi a unui asemenea localnic din satul lui natal, Băileşti... povestind cum s-a dus la Craiova, şi a nimerit la "cinemotograf"... şi astfel s-a născut Nea Mărin. Să mai spun ceva despre el? E plină lumea - pe DVD-uri, pe youtube, pe atâtea site-uri şi host- uri... şi în sufletele noastre. Nea Mărin. Ajunge atât. Restul e... Amza Pellea.