Articole The Kite Runner

„Într-o dimineata friguroasa de noiembrie 2006, stateam langa tatal meu si priveam cum un actor se uita pe furis la niste porti metalice. Eram în orasul Kashgar, din vestul Chinei, pe platoul de filmare de la „The Kite Runner”, filmul lui Marc Forster dupa o adaptare facuta primului meu roman. Actorul era Khalid Abdalla, cel care-l interpreteaza pe Amir, cel dezamagit si chinuit de vina, personajul principal al cartii. Amir se întoarce acasa dupa doua decenii de absenta. În timp ce se afla departe, razboaiele au devastat Afganistanul, un milion de oameni si-au pierdut viata, nenumarati altii si-au parasit casele si au plecat pe alte meleaguri, iar tara a cazut pe mainile brutale ale regimului taliban. Acum, Amir s-a întors acasa pentru a salva un baiat pe care nu l-a cunoscut niciodata, pentru a-si exorciza proprii demoni si pentru a se salva pe sine însusi, dupa cum se va vedea, de la damnatiune. 

Privindu-l pe Khalid Abdalla ( Amir) cum se uita cu tristete la portile casei în care a crescut, amintiri stranii, ca un ecou îndepartat, m-au cuprins. Ca si Amir, m-am nascut în Kabul la mijlocul anilor ’60, am trait acolo în anii ’70, si am plecat la începutul lui 1980 în San Francisco Bay, pentru a începe o noua viata, cea de imigrant. si eu am fost departe cand Afganistanul era distrus. si, la fel ca si el, m-am întors aici, matur fiind, pentru a-mi revedea locurile copilariei. 

Îm martie 2003, terminasem romanul, mai aveam cateva luni pana la publicare si am decis sa plec pe urmele lui Amir. Ma aflam într-un avion al companiei Ariana Airlines, un Boeing 727, si stateam pe un loc la fereastra. Ultima data cand vazusem Kabulul, aveam unsprezece ani, eram un baietel slabut, în clasa a 7-a. Acum eram un barbat de treizeci de ani, medic, scriitor, sot si tata a doi copii. Mi-aduc aminte cum priveam pe fereastra avionului, printre nori, asteptand sa mi se desluseasca Kabulul. Cand a aparut, cateva cuvinte din „The Kite Runner” mi-au venit pe buze, ca si ale mele: „Afectiunea brusca pe care am simtit-o pentru vechiul pamant... m-a surprins. Am crezut ca am uitat tara aceasta. Dar nu e asa. Poate ca nici Afganistanul nu m-a uitat pe mine.” Se obisnuieste ca scriitorii sa-si descrie în carti propriile experiente. Eu eram pe cale de a experimenta ceva despre care scrisesem deja. 

Date fiind aceste circumstante neobisnuite, cele doua saptamîani de sejur la Kabul au dobandit calitati suprarealiste. În fiecare zi, am vizitat locuri si lucruri pe care le vazusem cu luni de zile înainte prin ochii lui Amir. Sa merg pe strazile aglomerate ale Kabulului mi-a dat senzatia revederiii unui vechi prieten. Ca si Amir, ma simteam turist în propria tara. Amandoi am fost plecati multa vreme. Niciunul dintre noi nu a luptat în razboaie, niciunul nu a sangerat alaturi de poporul afgan. Am scris despre vinovatia lui Amir. Acum, gust amaraciunea ei. 

Curand, linia dintre amintirile lui Amir si ale mele, a început sa se încetoseze. În Kabul, m-am regasit pe mine printre trairile lui. Cand am trecut pe bulevardul Jadeh-maywand, odinioara frumos, acum ravasit de razboi, cu cladirile daramate, fara acoperisuri, unde-si gasesc adapost cersetorii, cu mormane de moloz pe margini, mi-am adus aminte ca de acolo tata îmi cumpara înghetata de apa de trandafiri. Mi-am amintit si ca Amir împreuna cu iubitorul lui servitor, Hassan, îsi cumparau zmee de pe aceeasi strada, de la un batran orb pe care-l chema Saifo. M-am asezat pe treptele subrezite de la intrarea în Cinema Park, unde fratele meu si cu mine vedeam filme rusesti, tot acolo unde Amir si Hassan au vazut filmul lor favorit „Cei 7 Magnifici”, de 13 ori! Împreuna cu Amir am strabatut drumul printre restaurantele unde se vindea kebob, împreuna am privit cerul de deasupra gradinilor din secolul al XVI-lea ale împaratului Babur si unde am ridicat zmee. M-am gandit si la o zi anume, însorita, o zi din iarna lui 1975, cand a avut loc concursul de zmee. A fost ziua fatala, cand Amir, de 12 ani, si-a tradat devotatul prieten, Hassan. Acea zi îl aduce înapoi, ani mai tarziu, pentru a-si rascumpara slabiciunea. 

Dar poate cea mai cutremuratoare amintire a fost cea a casei tatalui meu, din cartierul Wazir Akbar Khan, casa în care am crescut. Mi-a luat trei zile sa o regasesc; totul se schimbase drastic în jur, dar, în cele din urma am descoperit poarta cea veche. Am fost uimit sa vad cat de mica era ea în realitate, fata de cea care staruia în amintirile mele de copil. 

Iata-ma acum, pe platoul de filmare din China, privindu-l pe Khalid Abdalla (Amir) cum trece prin portile acelea. Tristetea, trecerea timpului, sentimentul pierderii pe chipul lui Khalid. Toate si-au gasit ecoul în propria-mi minte. Eu scrisesem scena aceasta, am trait-o, iar acum priveam cum se desfasoara în fata ochilor mei.” 

KHALED HOSSEINI, autorul romanului „The Kite Runner”