Articole Pina

LE SACRE DU PRINTEMPS (premiera în 1975)

“Le Sacre du printemps” este una dintre cele mai populare și apreciate spectacole create de Pina Bausch, jucându-se în repetate rânduri și care a făcut-o cunoscută pe coregrafă publicului larg, după “Iphigenia în zodia taurului” și “Orfeu și Euridice”. Întreaga scenă este
plină de turbă până la nivelul gleznei, Încât toate mișcările dansatorilor lasă urme și nu e posibilă nicio mișcare sprintenă. Încetul cu încetul, scena se transformă într-o arenă antică, unde femeile și bărbații se vor lupta între ei. În cele din urmă, o femeie va fi sacrificată într-un ritual. Muzica ritmică de Igor Stravinsky crește dinamismul violent al grupului, reducând apoi treptat toate reacțiile individuale.

KONTAKTHOF (premiera în 1978 / 2000 / 2008)

Piesa “Kontakthof” ar putea fi descrisă ca suma întregii activități a dansatoarei Pina Bausch. Are loc într-o singură locație, o sală mare de dans sau un teatru. Sala înaltă este complet goală, prin față este deschisă publicului, deschisă ca un cinescop, iar celelalte trei laturi sunt echipate cu rânduri lungi de scaune. Bărbați și femei sunt aliniați în fața pereților. Ei se mișcă încet spre tot felul de întâlniri, unii mișcșndu-se în mod precaut, alții frenetic și impetuos. Câteodată este o singură pereche pe scenă, alteori întreaga distribuție de 30 de persoane. Pina Bausch a creat aceasta piesă cu ansamblul său în 1978, apoi, după mulți ani, în 2000, a repetat-o și a reprezentat-o iar, însă nu cu trupa sa obișnuită, ci cu dansatori neprofesionali, amatori, care nu apar de obicei în acest context: și anume cu oameni cu vârste de la 65 de ani în sus. Aceasta a fost (și încă este) o senzație, punând la îndoială viziunea noastră asupra oamenilor în vârstă. “Kontakthof”, jucată și dansată de oameni în vârstă, declanșează o percepție complet diferită despre frumusețe, grație, moarte, îmbatrânire, compasiune și da, emoție și pasiune.

Opt ani mai târziu, în 2008, experiența “Kontakthof” a fost dusă la alt nivel, când tinerii au repetat piesa, adolescenți cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani. O nouă perspectivă asupra spectacolului a fost relevată. Aceleași gesturi și mișcări au dat un alt înțeles. Brusc, spectatorul este confruntat cu experiența sa personală, chiar mai mult, cu viziunea proprie despre sine, viață, vise, temeri, proiecții.

CAFÉ MÜLLER (premiera în 1978)

“Café Müller” este o piesă aproape minimalistă, fiind jucată de șase dansatori/actori. Scena arată ca un loc gri și gol, ocupat doar de o duzină de măsuțe de cafea și scaune. Actorii și dansatorii încearcă să se găsească unii pe alții. Mișcările lor sunt lente și limitate datorită locului aglomerat. Se comportă precum niște somnambuli, având ochii închiși când se află în transă, și rămân străini, orbi unul la celălalt. Un singur om, cu ochii deschiși, încearcă să-i ajute pe ceilalți să se găsească unul pe celălalt, și crează drumuri printre pădurea de scaune, învârtind piesele de mobilă într-un mod frenetic către laturile scenei. Pe muzica lui Henry Purcell, “Café Müller” povestește despre singurătate și dor, într-un decor a lumii din vis.

VOLLMOND (premiera în 2006)

“Vollmond” reprezintă apogeul artei înfăptuite de către Pina Bausch. O muzică exuberantă determină spectacolul, în aceași măsură cu decorul magnific realizat de vechiul său colaborator, Peter Pabst. O mare rocă domină decorul și un șanț delimitează scena precum
un râu. Doisprezece dansatori interpretează în peisajul argintiu, fiind expuși la ploaie și furtună, în căutarea febrilă a dragostei. Chiar și aici focarul relațiilor este reprezentat de o bătălie a sexelor. Precum în toate piesele noi de Pina Bausch, din când în când apar situații ușoare și amuzante, dar, de cele mai multe ori, duc la frică și teroare. Deși piesa începe întrun mod jucăuș, se va sfârși într-un mod sălbatic și nestăpânit, cu toți cei doisprezece dansatori jucând până la epuizare.