Articole Love the Coopers

În seara de Ajun, când familia Cooper se reunește, totul se destramă. „Fiecare dintre cei din familia Cooper vrea să treacă de această seară fără să afle ceilalți membri ce se întâmplă în viața lor și speră ca aceștia să creadă versiunea idealizată pe care o prezintă ei”, spune regizorul Jessie Nelson. „Ceea ce primesc este mult mai bun, însă: adevăr, o legătură reală și intimitate”.

Nelson continuă: „Sunt toate acele fantome ale Crăciunurilor trecute care ne revin în minte. Avem așa de multe amintiri legate de sărbători. Ne facem griji în legătură cu trecutul sau proiectăm temerile noastre în viitor. Cel mai adesea, nu suntem în prezent. Cred că toată lumea va vedea nebunia propriei familii în acest film”.

Nimic nu creează mai bine comedia și tensiunea decât o poveste spusă într-un timp comprimat.

„Aceasta este complicată și încurcată”, spune Nelson. „Totul se întâmplă în preajma unei zile care schimbă totul, Ajunul Crăciunului. Fiecare membru al familiei Cooper se află într-un punct de răscruce în viața sa. Mie totul mi s-a părut foarte real. Fiecare încearcă să prezinte o versiune a sa care nu are nimic de-a face cu ceea ce se întâmplă în sufletele lor”.

Producătorul Michael London („Familia Stone”) spune că Nelson s-a îndrăgostit de familia Cooper din momentul în care a citit scenariul original al lui Steven Rogers. „Ei au devenit ca o familie a ei, iar ea le-a dat viață, ca și cum le-ar fi fost rudă”, spune acesta. „Nelson a vrut ca umorul să fie dat mereu de personaj. Sunt o mulțime de momente în care râzi cu gura până la urechi, dar ele sunt date mereu de ceva plin de emoție care se întâmplă între personaje. A fost foarte important pentru Jessie ca fiecare personaj să aibă o viață interioară pe care s-o simțim pe ecrane. Și mai există un element care are legătură cu amintirile – atât amintiri din copilărie, cât și amintiri legate de sărbători. Alături de directorul de imagine Elliot Davis, Jessie a creat momente de rememorare în povestea care curge, pentru a simți ceea ce se întâmplă în momentul de față și a putea să cântărim trecutul fiecărui personaj. Acest lucru este realizat minunat și e un element distinctiv al filmului”.

London spune că e atras de proiecte cum au fost „Haos de Crăciun” și „Familia Stone” pentru că „îmi plac poveștile despre familii – bucuria de a fi o familie, mai ales felul în care ne luptăm cu toții pentru a face familia să se încadreze în imaginea a ceea ce credem noi că ar trebui să fie. Cea mai frumoasă perioadă a anului, când presiunea de a avea o familie perfectă este mai mare ca oricând. Asta creează multe momente amuzante pentru că lucrurile nu merg conform planului, ceea ce e inevitabil, având în vedere presiunile. Dar duc și la emoție reală, dacă oamenii reușesc să treacă de neînțelegeri și să găsească o cale de a crea o legătură între ei”.

Mare parte a filmului este centrat pe ideea de „timp”, spune scenaristul Steven Rogers. „Oamenii rămân foarte mult ancorați în trecut, se amărăsc pentru trecut, fie că e vorba de ceva ce a făcut altcineva sau de ceva ce au făcut ei, sau își fac griji pentru viitor și uită de prezent. E o problemă legată de generații. Când ești tânăr, te străduiești să faci ceva cu viața ta. Când îmbătrânești, începi să-ți dai seama că important este să trăiești clipa”.

De exemplu: lui Rogers îi plac sentimentele pe care le are văduvul Bucky (ALAN ARKIN) pentru tânăra ospătăriță Ruby (AMANDA SEYFRIED), din perspectiva timpului și a amintirilor. Lui îi e dor de soția sa și Ruby îi amintește de ea din multe puncte de vedere, dar el ține la Ruby și pentru ceea ce este ea.

Personajul lui Arkin, Bucky, este cel care, în mod ironic, însumează absurditatea naturii umane în perioada sărbătorilor:

Este momentul să ne relaxăm și să ne bucurăm și toată lumea intră în panică... De parcă ai putea programa fericirea.

Lui Arkin i-a plăcut scenariul pentru că „e așa de cuprinzător, cu personaje așa de bogate”. El spune că s-a împrietenit pe viață cu Nelson și că toată lumea a considerat-o ca pe un fel de mamă a acestui proiect de familie.

Arkin îl descrie pe Bucky ca pe un fost profesor care și-a iubit meseria, elevii și ideea de a îi învăța carte. E înnebunit după Ruby și îi place să îi fie mentor. „Îi place să se vadă ca un tată de familie. Cred că, pe undeva, ea îi amintește de soția lui care nu mai e. Fata e ca un ghimpe plăcut la care n-ar vrea să renunțe, până în momentul în care află că ea va pleca, iar asta îl scoate din minți”.

Despre Ruby, Amanda Seyfried spune că personajul ei a avut o viață grea. Ea se împrietenește cu Bucky care, de două ori pe zi, vine la restaurantul unde lucrează ea ca ospătăriță. „Ei se apropie foarte mult. Sunt două suflete oarecum pierdute”, spune Amanda, adăugând că ea și Arkin au devenit prieteni și în viața reală. Aceste două personaje, remarcă Seyfried, sunt oameni „care încearcă să găsească o parte din ei care le lipsește”.

Bucky este tatăl personajului lui Diane Keaton, Charlotte Cooper și al surorii acesteia, Emma (interpretată de Marisa Tomei).

London zice că Diane Keaton s-a implicat în această producție de la început, atât ca actriță, cât și ca producător executiv. Diane este liantul în familia Cooper și în echipa de actori”, remarcă el. „Când ai o actriță de calibrul lui Diane, este mult mai simplu să construiești o distribuție de zile mari. John Goodman a fost următoarea alegere-cheie. El creează un personaj cu picioarele pe pământ, cu mult umor, rolul lui Sam completându-se bine cu cel al lui Keaton. John are și o trăsătură paternă pregnantă. Cine n-ar vrea ca John Goodman să-i fie tată? Iar în Alan Arkin, Marisa Tomei, Olivia Wilde și Ed Helms, avem actori care sunt adepți ai comediei, dar care știu și să creeze personaje reale pe ecran. Amanda Seyfried și Anthony Mackie au personaje care sunt outsideri și care sunt atrase în aventurile familiei Cooper din Ajunul Crăciunului. Ambii au pus mult suflet în întruchiparea personajelor lor. Jake Lacy chiar cucerește multe inimi în rolul iubitului fals pe care Olivia Wilde îl târăște acasă, pentru a-l prezenta familiei”.

Ce a atras-o pe Keaton la acest proiect?

„Mi s-a părut o poveste drăguță”, spune ea. „Eu ador ideea de familie și mi-a plăcut felul în care imperfecțiunea acestei familii trimite cu gândul la ceea ce înseamnă o familie la ora actuală. Inclusiv a mea. În plus, a fost minunat să lucrez din nou cu Jessie Nelson”. (Nelson a produs un alt film în care a jucat Keaton).

Pentru Keaton, a fost atrăgător felul în care sărbătorile aduc bucurie, dar și haos în cele mai multe familii.

„Este un moment al reunirii”, adaugă Keaton. „Pe când eram copil, părinții noștri ne duceau în excursii. Ne plăcea să ne adunăm în bucătărie și mama ne cânta cântece, iar noi ne alăturam ei. Nu aveam mari pretenții și, sincer, nici familia Cooper nu are”.

Faptul că John Goodman a jucat rolul soțului ei de 40 de ani a fost o plăcere. „Am văzut filmul Inside Llewyn Davis și m-a dat gata! Este strălucit. Este un actor experimentat. Dă tot ce are, e un actor minunat. A fost un privilegiu să lucrez cu el”. În ceea ce-l privește pe Goodman, acesta spune: „Diane e minunată, haioasă și generoasă – o actriță minunată. Ne-am distrat grozav!”

Despre restul distribuției, el adaugă: „Toți sunt extraordinari, întreaga familie. Ed, cel care joacă rolul fiului meu e simpatic și generos. Olivia Wilde, care e fiica mea, haioasă și minunată. Alex Borstein, nora mea, este extrem de amuzantă. Mă dă gata! Distribuția e minunată!”

Legat de personajul pe care-l joacă, Ed Helms spune că este un tată a trei copii care a rămas șomer. Este în plină perioadă de adaptare la condițiile divorțului său de Angie. „Hank e genul de om care vrea să facă așa cum e corect, vrea să fie puternic și să le fie alături celor din familia sa și copiilor”, explică Helms. „A devenit tată în adolescență. Primul copil l-a făcut pe când era încă la liceu. Sau, așa cum spune Hank:

Am devenit tată în ziua în care am picat testul la biologie...

Descriindu-l pe Hank ca fiind un fel de dezastru care încearcă să-și revină, Helms adaugă: „Am vrut să joc în acest film, pentru că scenariul era foarte amuzant și atât de viu”.

Olivia Wilde, care joacă rolul surorii lui Hank, Eleanor, a adorat și ea scenariul de la bun început. „M-a uimit cât de sentimentală m-a făcut să fiu acest scenariu. Desigur, am râs, dar la final, chiar mi-au dat lacrimile”, spune ea. „Eleanor e vraiște, un copil haotic din punct de vedere emoțional, care nu s-a măritat și nici nu a avut parte de succes profesional. Eleanor s-a oprit cumva din evoluție. A fost părăsită de logodnic și se simte fără pic de valoare”.

Wilde continuă: „Ideea de a juca rolul fiicei lui John și Diane mi s-a părut irezistibilă. În plus, am cunoscut-o pe Jessie și am avut o discuție minunată. Jessie a fost cea care m-a făcut să vreau să joc în acest film”.

Eleanor îl cunoaște pe Joe la aeroport și îl invită la părinții ei acasă pentru a juca rolul iubitului ei pentru o seară:

Știu că nu mă cunoști și nici măcar nu ești sigur dacă mă placi, dar fii iubitul meu doar în seara asta!”

„Îmi place Joe pentru că are și el un trecut peste care vrea să treacă, face tot ce poate pentru a fi un tip curajos și vertical, așa cum vrea să pară, dar cum nu a reușit mereu să fie”, spune Lacy. „Joe și Eleanor se apropie imediat unul de altul și asta, pentru că își trec cu vederea defectele. Se potrivesc foarte bine, chiar dacă au perspective diferite asupra vieții. E o bucurie să asculți dialogul lor”.

O relație care nu e chiar așa de jucăușă e cea dintre Emma și Charlotte. Marisa Tomei, cea care joacă rolul Emmei, vede personajul ei ca pe unul care aduce un mare bagaj emoțional la masa de sărbători: „Ea e înăsprită, înăcrită, exclusă, supărată pe viață și pusă pe harță, singură și extrem de conștientă de acest lucru în perioada sărbătorilor”, spune Tomei. „E geloasă pe familia pe care o are sora ei. Este gata să demonetizeze totul”.

Emma și Charlotte se ceartă pentru aproape orice, iar perspectiva Emmei asupra relației lor e clarificată de o remarcă:

E ca și cum am fi alergice una la cealaltă...

„Se știe că orice familie are un Fredo al ei, ca în Nașul” – spune Nelson. „E un fel de „ce-o să mai facă soră-mea acum?” Marisa a jucat acest rol și a făcut-o așa de frumos”.

De asemenea, despre povestea Marisei, Nelson spune: „Simt că, uneori, de sărbători, întâlnești străini care, printr-un gest sau printr-o vorbă îți schimbă viața”. Asta se întâmplă și cu Emma, care încearcă să fure o broșă pentru a i-o da cadou de Crăciun lui Charlotte, este prinsă și arestată de ofițerul Williams (ANTHONY MACKIE). „Eu sunt ca un fel de înger al Crăciunului prezent”, spune Mackie despre ofițerul Williams. Intru în viața unei persoane, aflu despre familia ei, îi îndulcesc puțin suferința dându-i câteva informații și apoi o las să plece”.

Nelson remarcă faptul că această întâlnire are valențe bilaterale, Emma și ofițerul Williams având un impact puternic unul asupra celuilalt: „Această întâlnire o schimbă pe ea și îl schimbă și pe el”.

Alex Borstein joacă rolul lui Angie, fosta soție a lui Hank. Personajele lor s-au căsătorit de foarte devreme, încă din liceu și abia dacă se cunoșteau când ea a rămas însărcinată. „Acum, se simt aproape ca niște frați. Au crescut împreună”, spune Borstein despre relația lor. „Au experimentat și au devenit adulți în același timp. Acești doi oameni sunt sătui să fie împreună și cred că este foarte drăguț felul în care se tratează în film relația lor. În orice despărțire, practic nu-l prea părăsești pe celălalt, mai ales dacă mai sunt și copii la mijloc. Asta este în mod special valabil pentru Hank și Angie”.

Ultima este mătușa Fishy (JUNE SQUIBB), mătușa lui Sam care se mișcă într-un ritm propriu și care nu încetează niciodată să adauge un zâmbet, un chicot sau chiar o mișcare de dans adunării de familie. „Este plină de bucurie”, remarcă Squibb. „Iubește muzica, îi place să danseze”.

Un alt membru al distribuției este Steve Martin, cel care e naratorul filmului.

Martin spune că a acceptat acest proiect pentru că era vorba de Jessie Nelson și pentru că există un dedesubt al poveștii naratorului, care nu poate fi dezvăluit. Ceea ce se poate spune însă e ce speră Martin să rămână în mintea și inimile spectatorilor:

„Cred că publicul va pleca acasă cu un sentiment de toleranță față de familie și cu ideea că, până și membrii mai ciudați ai familiei dau un plus de viață ansamblului”.

În dezvoltarea scenariului, ceea ce a contat cel mai mult pentru Nelson a fost faptul că, deși există multă tensiune în relațiile de familie, simți o doză de simpatie pentru povestea fiecăruia în parte: „Nimeni nu greșește”, remarcă Nelson. „Eleanor are dreptate, mama ei își face prea multe griji pentru ea. Și Charlotte are dreptate, fiica ei trece prin ceva ce ar face orice mamă să se îngrijoreze. Sam are dreptate, căsătoria lui s-a banalizat și are nevoie să fie scuturată, trebuie ca ei doi să se concentreze mai mult unul asupra celuilalt. Dar și Charlotte are dreptate, copiii lor trec prin momente grele și ar avea nevoie de o mână de ajutor”. Filmul e cu adevărat o explorare a ideii de toleranță unul față de celălalt într-o familie.

Keaton este de acord: „Toleranță. Râsete multe și veselie”, mai adaugă ea... „Și faptul că nu-ți poți schimba familia”.

La o parte! Vine salata cu de toate!

A spune că pregătirea mesei de Crăciun la familia Cooper este ca un fel de muncă a lui Hercule e prea puțin. Puteți să-i întrebați pe realizatorii filmului și pe Melissa McSorley, stilistul culinar al filmului, care avea experiența somptuosului film despre bucătărie „Chef”. A fost un efort așa de mare, încât regizorul Jessie Nelson a simțit că trebuie s-o aibă alături de ea pe Melissa.

„Am muncit mult, alături de Melissa pentru a crea senzația că mâncarea pe care o avem aici nu e cea pe care ai mânca-o într-un restaurant, ci ceva la care a muncit cineva special pentru masa de Crăciun – au fost rețete care s-au transmis în această familie de la o generație la alta și care s-au servit ani la rând la mesele festive”, explică Nelson. „Biata Melissa. Am filmat cadru după cadru și ea trebuia să mai aranjeze o dată masa de Crăciun și să mai aducă o farfurie cu mâncare. Mă uitam și îmi dădeam seama că mâncaseră toată umplutura... La a 12-a dublă, deja terminaseră totul de pe masa de Crăciun, iar eu mă uitam la actori și mă întrebam unde le e energia. Ce energie să mai aibă când erau într-un fel de comă a carbohidraților?! Le-a plăcut în special umplutura pe care a făcut-o Melissa pentru curcan”.

Nelson adaugă că McSorley a reușit să redea „frumusețea sărbătorilor petrecute acasă. S-a descurcat de minune cu treaba asta, mai ales cu aranjarea mesei”.

Pe acea masă este și o „salată cu de toate” – un fel care a devenit o marcă a filmului. „Diane este obsedată să facă extraordinara rețetă a mătușii sale – salata cu de toate”, remarcă Nelson. Nelson și McSorley nu știau de asta înainte să citească scenariul. „E un fel de mâncare care avea o semnificație pentru scenarist, Steven Rogers”, a mai spus Nelson.

Cu toate că numele lasă de dorit și face să pară ceva ce ai trece la capitolul „mai bine nu”, alături de prăjitura cu fructe, Nelson spune că acel amestec de jeleu cu ananas, cu brânză și cu frișcă „chiar este destul de bun”.

Producătoarea Janice Williams are o altă părere despre cât de „specială” este salata cu de toate. „Am gustat-o o dată. Nu avea un gust mai bun decât felul în care arăta”, explică Williams. „Pentru mine a fost un mister... Avea culoare verde de la jeleu și aspectul acela brânzos... Poate de aici vine ideea cu „de toate”. Nu mi s-a părut că voi putea digera așa ceva!”

Lăsând însă gluma la o parte, Williams a numit masa de Crăciun „una dintre cele mai mari scene ale filmului. Am petrecut patru zile filmând acea scenă și mi-am dat seama ce treabă bună a făcut Melissa, când am văzut că actorii mai mâncau câte ceva de pe masa de Crăciun chiar și când nu filmam. Noi le tot spuneam să aștepte până ce începem să filmăm. Dar Amanda, de exemplu, ne tot zicea că e totul așa de bun... Și că o să mănânce totul. Deci patru zile am filmat masa de Crăciun și toată lumea a mâncat, fie că se filma, fie că nu se filma. E o sarcină foarte grea să poți ține timp de 12 ore o masă care să arate delicios, frumos, proaspăt și care să facă publicul să saliveze numai când o vede. A fost nevoie ca Melissa să gătească încontinuu, lucru pe care l-a făcut într-un oficiu mic, fără echipamentul necesar. A realizat totul cum trebuia și nu a părut deloc stresat sau supărată. Era doar fericită”.

McSorley povestește că Nelson i-a spus că mâncarea ei ar trebuie să fie în stil Martha Stewart, dar să aibă un aspect de mâncare de casă. De pildă, să facă o fasole verde, dar nu genul acela cu sos și cu supă de ciuperci”. Felurile de mâncare au variat de la curcan umplut, la piure de cartofi, morcovi, varză de Bruxelles, fasole verde și un coș de pâine. Au mai fost chutney de mere și struesselhuessen de pere. „Această masă avea menirea de a crea spectatorului imaginea relației pe care o are personajul lui Diane Keaton cu mâncarea și a faptului că gătitul acestei mâncări era un mod de a avea grijă de familia ei și de a-i aduce pe toți la un loc”.

În pregătirea mâncării, ea spune că a trebuit să se gândească la alergiile alimentare, la ce le place și ce nu le place oamenilor și la ceea ce putea mânca și câinele Rags. „Tot ceea ce a fost pus pe masă, s-a mâncat”, remarcă ea, „unele în cantități mai mari decât altele”.

McSorley declară că a avut mereu „un bucătar sau doi alături de ea pentru a putea ține mâncarea caldă și proaspătă”.

Cât despre cei care au mâncat, ea spune că „totul se rezumă la cine a mâncat mai mult din ce produs. De pildă Timothy, care a jucat rolul lui Charlie a mâncat mai multă șuncă. June Squibb a părut foarte atrasă de sosul de merișoare și de salata cu de toate. Și, în mod surprinzător, Amanda Seyfried mănâncă foarte mult pentru cineva cu așa o siluetă. Ea a mâncat cel mai mult din umplutură. Poate mai mult ca oricine altcineva!” Bucătarii spun totul!

Cu toate că meniul a fost făcut înainte, numai salata cu de toate era mențională în scenariu.

Un fel care a plăcut a fost piureul de cartofi. Și actorul căruia i-a plăcut cel mai mult a fost Bolt (Rags). Antrenorul lui spune că nu a avut nicio problemă să mănânce de fiecare dată, la fiecare dublă cartofii.

„Trebuia să avem mare grijă”, își amintește McSorley când intra Bolt (Rags) în platou. „Rags era mereu în preajmă când era pusă masa, așa că a trebuit să avem mare grijă să nu punem farfuriile prea pe marginea mesei. Din păcate, el a mâncat mai mult decât ar fi vrut ei. Câinele ăla ajungea la masă mai repede decât reușea vreunul dintre noi să-l oprească. A reușit să ia și din curcan. A mâncat din salata cu de toate și mult piure”. Cât despre dulciuri, au făcut prăjiturele din biscuiți pentru căței, pentru ca Rags să poată mânca fără probleme.

Pentru Charlotte, personajul cel mai preocupat de importanța mesei de Crăciun în cadrul familiei, mâncarea a for mai mult decât un element definitoriu pentru personaj. Să spunem doar că, la anumite scene, mâncarea a zburat.

„Bătaie cu mâncare?” Vreau și eu! Nu m-a deranjat piureul rece care mi-a ajuns în păr”, spune Keaton. „A fost foarte distractiv. Și a fost extrem de amuzant să-l văd pe Rags cum mânca salata aia cu de toate”.

„Comedia este rege!”

Să ai un Crăciun fericit

„Îmi place să spun că familia Cooper este precum familia von Trapp de acest Crăciun. Sunt von Cooper!”, zâmbește regizorul Jessie Nelson.

Poate că sunt descendenți ai familiei de cântăreți von Trapp (din „Sunetul muzicii”), dar a fost o surpriză pentru Nelson să își dea seama de talentul muzical din această familie. El a întrecut toate așteptările acesteia.

Alan Arkin, fost cântăreț de muzică folk, putea cânta orice la ukulele. Ed Helms i-a oferit lui Nelson mai multe variante... Pian? Chitară? Banjo? John Goodman e un minunat cântăreț care a devenit un maestru al muzicuței. Diane Keaton a mai cântat și în alte filme și a fost încântată de șansa de a interpreta melodiile ei preferate de Crăciun. June Squibb este și ea talentată la muzică și era gata să cânte alături de Keaton. Iar Alex Borstein a acceptat să se alăture cu talentul ei de interpretă la violoncel.

Nelson avea se adune la un loc toate aceste talente și să le dea viață pe ecran, rugându-l pe prietenul ei T Bone Burnett, muzician laureat al Premiului Grammy, compozitor și producător muzical să o ajute cu muzica din acest film.

„Eu și T Bone voiam de mult să facem un film cu muzică de Crăciun. Și lui, și mie ne place muzica de Crăciun. Melodiile sunt așa de frumoase”, adaugă Nelson. Când i-a spus că va fi o familie mare care va cânta colinde și când i-a spus cine vor fi actorii, el a fost încântat. „Îl știa pe Alan Arkin de pe vremea când era cântăreț de muzică folk în New York, la începuturile carierei sale. Și știa și că Diane are o voce frumoasă (debutul ei ca actriță cântăreață a fost în 1987, în filmul lui Woody Allen – „Zilele radioului”. De asemenea, lucrase cu Ed Helms”.

Burnett a lucrat împreună cu Nelson și cu actorii pentru a alege melodiile de Crăciun care le plăceau lui Burnett și lui Nelson. Pe măsură ce a trecut timpul, actorii s-au relaxat. Arkin a venit cu o propunere legată de un cântec pe care-l știa el, „Born in Bethlehem”, care a devenit central în scena colindelor. A fost un mod tare plăcut ca actorii să se cunoască și să înceapă să devină o familie.

După producție, Burnett i-a trimis lui Nelson aproape 100 de cântece pe care să le încerce la diferite faze din film, la montaj.

Ba chiar mai mult, „un prieten al lui, Charles Duncan a scris un nou cântec de Crăciun pentru film, numit „The Light of Christmas Day”, care este pe genericul final. Nu este un cântec vesel, ci unul foarte profund, potrivit cu această poveste. E cântecul meu preferat de Crăciun și este o notă grațioasă la finalul filmului”. Alison Krauss și Robert Plant au înregistrat această piesă pentru film. Cei doi artiști mai lucraseră cu Burnett pentru înregistrarea piesei „Raising Sun” pentru ceremonia de decernare a Premiilor Grammy în 2007, pe care Burnett a produs-o.

„Muzica este o parte însemnată a sărbătorilor de iarnă și e parte integrantă a stării emoționale din acest film”, spune producătorul Michael London. „Jessie a vrut să facă un film plin de bucurie a Crăciunului, a vrut să capteze spiritul sărbătorilor, așa cum oamenii nu-l prea văd, de multe ori vesele și festive, dar și pline de amărăciune și de melancolie. Muzica pe care a ales-o creează această stare și devine coloana vertebrală a întregului film. Ea a lucrat alături de T Bone Burnett care a ajutat-o să pună cap la cap piesele care au dat viața muzicală a peliculei”.

Nelson este cunoscută pentru gustul excepțional în ceea ce privește muzica pentru film. „Eu sunt Sam”, filmul ei din 2001, al cărui scenariu a fost scris de ea, pe care l-a regizat și l-a produs, a fost nominalizat la un Premiu Grammy pentru cea mai bună coloană sonoră. Coloana sonoră a fost o compilație de coveruri Beatles cântate de artiști ca Eddie Vedder, Sheryl Crow, The Black Crows și Ben Harper, printre alții.

Perfect imperfect... Sunt doar oameni!

La fel ca toți ceilalți membri ai distribuției, Nelson spune că Bolt (animalul-actor) „s-a ridicat la înălțimea așteptărilor” în interpretarea rolului câinelui familiei Cooper, Rags.

„El e un fel de Marlon Brando al câinilor”, spune ea. „E un actor extraordinar, s-a integrat bine în echipă. Toți erau îndrăgostiți de Rags. Și relația lui cu mătușa Fishy a fost foarte specială. Amândurora le place mult să mănânce”.

„Eu iubesc câinii”, continuă Nelson. „Câinii acceptă faptul că noi suntem oameni. Fiecare personaj ascunde ceva față de ceilalți, dar Rags le poate vedea defectele și slăbiciunile și nu îi judecă”.

Nelson spune că a dat probe cu mulți câini pentru rolul lui Rags. „Dar”, spune ea, „am știut din secunda în care am văzut caseta de prezentare a lui Bolt că el era alesul. Este un câine excepțional, iar antrenorul lui e grozav”.

Bolt își poate acoperi capul, știe când să-l ridice și are o poftă de mâncare incredibilă. „În timpul scenei cu colindul, a mâncat un castron întreg dintr-o înghițitură aproape”, își amintește ea.

El este parțial St. Bernard (partea mamei) și parțial ciobănesc australian (partea tatălui). Ciobăneștii australieni sunt foarte dornici să facă treabă, așa că, pentru el a fost minunat să lucreze la un film.

În conformitate cu antrenorul lui Gary Mui, Bolt s-a născut într-un parc pentru animale din Osaka, Japonia. Cu toate că oficialii parcului au spus că mama lui era prea bătrână pentru a da naștere la pui și au separat-o de masculi, când a intrat în călduri, oamenii și-au dat seama cât de hotărâți sunt ciobăneștii australieni. Într-o zi l-au găsit pe tatăl lui Bolt în cușca ei și, câteva luni mai târziu, ea a dat naștere la nouă pui. „Bolt a fost primul născut și cel mai mare”, spune Mui. El a fost distribuit în „Haos de Crăciun” datorită „aspectului” și „expresivității” sale.

Bolt a fost botezat cu numele alergătorului olimpic Usain Bolt. El s-a născut în vara anului 2008, în timpul Jocurilor Olimpice. „Pe când era mic, alerga încontinuu”, spune Mui. Atât Bolt, cât și antrenorul lui lucrează acum pentru „Birds and Animals Unlimited”.

Lucra la un alt film atunci când Nelson care îl văzuse pe Bolt în reclama la Superbowl din 2012, precum și în documentarul despre cum s-a filmat acea reclamă, a cerut să îl vadă la audiții. În afară de multe reclame, Bolt a mai jucat în „Beverly Hills Chihuahua 3”, „Prieteni buni”, „Star Trek: În întuneric”, „Scent of the Missing” (pilot TNT), „O noapte la muzeu 3” (în rol de tigru) și în „Darul” (filmul în care juca atunci când Nelson l-a chemat la o probă). El va juca și în filmul „The Choice” care va avea premiera în 2016.

Pentru că este pe jumătate ciobănesc australian, el trebuie să fie mental și fizic foarte activ, pentru că altfel devine distructiv. „Dacă stă prea mult fără să joace un rol, îmi distruge toată grădina”, spune Mui. „Îmi amintesc că, într-o dimineață, când avea puțin peste trei ani, i-am dat drumul dimineață și, în timpul în care eu am făcut un duș, el a săpat o groapă de aproape 1 m pătrat. Ne-a ajutat la filmările pentru „Haos de Crăciun” faptul că el venea de la filmările pentru un alt film, așa că era „în priză”. De multe ori, când începem filmările, în primele zile, Bolt este foarte agitat”.

Întreaga echipă l-a susținut și l-a apreciat pe Bolt. „Diane Keaton și Amanda Seyfried l-au alintat foarte mult când eram împreună în platou. Dar preferata lui a fost June Squibb. Exista o chimie între ei. Asta a ajutat, desigur, în scenele pe care le-au avut împreună, în care June fie îl hrănea, fie îl mângâia”, mai spune Mui. „Când lucrăm cu Bolt, avem grijă să nu-i distragă nimic atenția. În timpul filmării scenei colindelor (care a fost prima noastră zi în platou), Bolt se tot uita în dreapta, cu toate că eu eram în stânga. M-am dus în platou să îmi dau seama de ce. Se parte că atenția îi era distrasă de Alan Arkin”.

„Cred că avea o afinitate pentru Alan Arkin”, își amintește Mui. Replica lui John Goodman la asta a fost: „E de înțeles. Cu toții avem!”

În ceea ce privește felul în care Nelson l-a tratat pe Bolt, Mui spune că acesta a fost „la fel ca orice alt membru al distribuției. Ea i-a gândit fiecare apariție. A colaborat foarte bine cu mine și am discutat diferite posibilități de a obține ceea ce voia ea să vadă pe ecran. Am obținut o interpretare foarte nuanțată de la Bolt, pentru că Jessie a acordat timp și atenție cadrelor în care a apărut el. În același timp, ea era preocupată de confortul și de binele lui”, povestește antrenorul lui Bolt.

Una dintre problemele lui este că-i place să fure mâncare, ne mai spune Mui. „Am făcut o scenă întreagă pentru a-l face să creadă că scapă după ce a făcut ceva. La un moment dat, orice câine dresat, mai ales unul dresat de mine, știe că nu sunt consecințe grave dacă nu e cuminte în platou. S-ar putea să-i spun „nu” pe un ton aspru, dar dincolo de asta, nu se întâmplă nimic. Câinii încep să învețe diferența dintre „nu” care înseamnă că au făcut ceva incorect și „nu” care înseamnă că au făcut ceva care nu este acceptabil în societate. Bolt e un câine bun și în 99,9% din situații face ceea ce-i cer, dar sunt și momente în care vrea să simtă că m-a păcălit, mai ales dacă este vorba de mâncare. În această situație, am folosit tendința lui de a fura mâncare în avantajul nostru. Altfel, am fi filmat de două ori mai multe duble cu mâncarea”.

Scena preferată a antrenorului „e când aleargă prin sufragerie în căutare de hrană. Era finalul unei zile de filmări și Jessie a propus să filmăm scena aceasta cu camera mobilă. Nu exersase această scenă și eu nu aveam unde să stau, pentru că era urmărit permanent de camera mobilă, fără să existe tăieturi în cadru. El trebuia să intre în sufragerie, de pe hol, să ocolească masa de cafea, să miroasă ceva dintr-un castron, să ia o jucărie în gură, să plece din cameră și să sară în patul său cu jucărie cu tot. I-am arătat pe bucăți ce vrem, am repetat vreo zece minute și apoi am filmat scena. A făcut asta de câteva ori. Am fost foarte impresionat de el în acea zi”.

Să ningă, să ningă!

Și a nins!

Nelson: „Am filmat în Pittsburg, în februarie și e așa de frumos când ninge... Râurile... Podurile... E un oraș minunat. Am vrut să profităm de asta. Am filmat toate scenele exterioare ale filmului. Ceea ce nu luaserăm în calcul însă au fost vijeliile și temperaturile de minus 10 grade. Într-o zi ne-a înghețat mașina pe care era montată camera, în altă zi, mașina a întârziat trei ore, pentru că-i înghețase benzina în rezervor”.

„Recuzita cheie era un glob cu zăpadă. A înghețat și s-a spart. A fost minunată să pătrundem în acea lume, dar totul a fost o provocare”.

Charlotte Copper colecționează globuri cu zăpadă. Ele sunt mai mult decât un hobby, o pasiune păstrată peste ani. Într-un fel, ele reprezintă felul în care vede ea lumea. „Mi-a plăcut metafora cu globul, ideea că totul era o amintire, să priveam în el și ne aminteam ceva”, spune Nelson.

Nelson a fost încântată și de faptul că zăpada i-a ținut pe actori înăuntru, iar asta i-a făcut să se apropie mai mult unul de altul.

„Ninsoarea abundentă îl reține pe Joe pe aeroport, într-un mediu închis. Atunci când ești într-un asemenea mediu, înzăpezit, te trezești că povestești multe lucruri personale unor străini”.

Dinamica este peste tot limitată. Nu doar în casa familiei Cooper și pe aeroport. „Emma și ofițerul Williams sunt în mașina de poliție și se mișcă foarte încet. Traficul e îngreunat din cauza zăpezii. Bucky și Ruby sunt la restaurant și se vede pe ferestrele restaurantului cum ninge încontinuu. Simți prezența zăpezii”.

În mod ironic, zăpada poate să-i țintuiască pe oameni în spații restrânse, “unde, uneori, te simți parcă apropiat de străini și începi să le spui mai multe decât ai spune cuiva cu care ai crescut o viață”, spune Nelson. „Totul se rezumă la relaxarea că nu-i vei mai vedea niciodată și că nu vei fi judecat”.

Directorul de imagine Elliot Davis numește acest film „un film despre vreme”. Filmarea elementelor dramatice „ a fost o ocazie de a ilustra un fel de vulnerabilitate”, spune el. „Dar era ca și cum am fi fost într-un glob și am fi privit, în acea lume restrânsă, cum cade zăpada – ceea ce crea sentimentul că personajele sunt parcă prinse în capcană, că poveste a fost comprimată și presiunea resimțită pentru că trebuiau să se adune la un loc, într-o zi anume”.

„Când vezi cum vremea forțează toate aceste lucruri, simți tensiunea”, ne explică Davis. „Am încercat să mă rup de restul filmelor despre intemperii pe care le-am mai făcut, inclusiv „Furtună, peripeții și... dragoste” și „Pasiune periculoasă”. În contextul scenelor pe care le făceam, trebuia să am mereu în vedere vremea. La scenele calde, trebuia să redau sentimentul că personajele erau într-un loc sigur”.

Nelson a stabilit paleta cromatică pentru interior și pentru exterior. „Afară aveam o paletă în care predominau albul și tonurile de gri și apoi venea veșmântul lui Moș Crăciun, gata să iasă în evidență”, mai spune el. „Am stabilit un aspect care să pornească de la ideea de iarnă și de las sentimentul acela de a fi lăsat afară, în frig, dar și de la presiunea de a sta închis în casă, mai ales în acea zi a anului, când oricum toată lumea e stresată. Asta îi obligă să se autoanalizeze, indiferent dacă o fac într-o mașină, pe aeroport, la mall, la cafenea sau acasă”.

Davis povestește că a filmat scena colindului în stil de documentar, cu două camere pe actorii care interpretau. S-a filmat în cadru larg, pentru a prinde pe toată lumea.

Și apoi a mai fost și scena cinei...

„Cei de la studio ne-au cerut să facem mâncarea să arate apetisant, pentru că era vorba de Crăciun și, în aceste momente, mâncarea ne aduce la un loc”, a spus directorul de imagine. „Și era multă mâncare”.

Davis, care a mai lucrat cu Nelson la „Eu sunt Sam”, avea o legătură foarte strânsă cu regizorul. „Ea are multă încredere în cameră și a lucrat cu mine foarte mult. Știa exact ce voia”, zice el.

Directorul de imagine mai remarcă faptul că toată pelicula s-a filmat în 45 de zile. În trecut, el spune că ar fi durat 60 de zile. S-a filmat în format digital 2,35 anamorf.

În interior, Nelson recunoaște că a fost inspirată de Renașterea olandeză, de pictorul Pieter Bruegel cel bătrân. (Gândiți-vă la tabloul „Vânători în zăpadă” – un peisaj care e înghețat și aspru, dar pe care-l încălzește prezența umană din imagine).

„Îmi place paleta de culori din interior, acele nuanțe de albastru deschis care sugerează iarna și griul de pe pereți, ceva ce se regăsește și în garderoba lui Diane Keaton”, a declarat Nelson. „A fost foarte important ca garderoba să arate că, deși Diane și Marisa nu se prea înțeleg ca surori, ele se îmbracă, inconștient, la fel. Există variații pe temă. Când sunt mici, se îmbracă la fel, mai târziu, ca adulți, fac asta inconștient”.

Atât scenograful Beth Rubino, cât și creatoarea de costume Hope Hanafin au lucrat pentru a păstra această repetitivitate a culorii în interioare și în garderobă.

Rubino, care a primit nominalizări la Premiul Oscar pentru decorurile de la „Gangster american” (2008) și de la „Legea pământului” (2000) și este cunoscută pentru interioarele de vis create în filme ale regizoarei Nancy Meyer între care și cel în care joacă Diane Keaton – „Ceva, ceva tot o ieși”, a creat o imagine accesibilă, oarecum comună pentru casa familiei Cooper.

Casa Cooper este un loc care s-a oprit în timp pentru mulți, e un loc al amintirilor care se crează sau se regăsesc. Când Rubino și Nelson s-au întâlnit ca să discute despre casa familiei Cooper, ele au găsit un numitor comun. „Actual, un cămin, nostalgic, accesibil pentru toată lumea”, explică Rubino. „Ceea ce am vrut să obținem a fost o imagine care să nu facă să pară că totul a fost proiectat cu prea mare grijă. Nu am vrut nimic care să pară forțat. Totul trebuia să fie familiar, nu prețios. Trebuia să fie acolo un fel de colecție de amintiri de Crăciun”.

În căutarea de locații, Rubino remarca: „Am găsit o casă care avea un exterior minunat, dar cum s-o transformăm în personaj? Cum înțelegem că este o parte din idea creativă?” În căutările lor, și-au dat seama că era multă sticlă în jur. Asta se lega de referirea la globul cu zăpadă din scenariu. Asta întărea ideea că lumile noastre sunt zdruncinate și în același timp se așază. Aceasta a devenit nota centrală a poveștii, estetica, ideea că vedem totul ca și cum s-ar întâmpla într-un glob. Toate decorurile sunt create ca și cum le-am privi într-un glob de sticlă cu zăpadă”.

Cât despre paleta cromatică și ea face parte din poveste, ne-a explicat rubino. „Avem mai multe teme și toate există în acest glob și, împreună, creează cu succes această lume. Este o provocare, pentru că încercăm să creăm un Crăciun care să fie plin de semnificații, dar care să nu fie exagerat... Poate doar un pic exagerat”.

Bucătăria a fost locul central, inima casei. Acolo se face mâncarea și acolo se creează parcă esența sărbătorilor în casa Cooper. „Mâncarea este o parte așa de importantă a poveștii. Am decis ca textura mâncării să fie un accent – ca o bijuterie pe masă”, mai spune Rubino. De la porțelanuri la pereți și la mobilă, totul, prin paleta cromatică și prin stil, trebuia să creeze o senzație de simplitate, de liniște și de sofisticare în același timp. Dar impactul culorii nu se limita la casă.

„Se simte că, în cazul Emmei și al lui Charlotte, cu toate că se manifestă rivalitatea, rămâne o legătură profundă”, spune Hanafin. „Este acea identitate a surorilor”.

„Pentru a evita clișeele, n-am vrut ca familia să poarte roșu și verde. Nu ne-am apropiat de hainele cu tematică de Crăciun. Nu am avut nimic strălucitor, nimic de culori aprinse. Am avut doar culori bogate, profunde pentru personaje, dar, în jurul lor, există roșu și verde”.

Când privește înapoi, Nelson spune că o zi i se pare că iese în evidență.

„Am filmat într-un spital, unul real. Îl vedem pe Bucky care trece pe lângă secția de neonatologie, unde sunt șapte bebeluși născuți în ziua de Ajun. Le tot spusesem asistentelor că sper să se nască mulți bebeluși în ziua aceea, ca să avem copilași în pătuțuri. Asistentele mi-au spus că, dacă filmăm scena într-o seară cu lună plină, sigur o să avem destui copii, cel puțin șapte! Atunci se nasc copiii. Și, în seara de dinainte de cea cu lună plină aveam un bebeluș, seara următoare, erau deja șapte”.

„Asta mi s-a părut de bun augur”.