Articole Cidade de Deus

NASTEREA PROIECTULUI

"Un prieten mi-a dat romanul "Orasul Zeilor", scris de Paolo Lins, in ideea de a transforma cele 600 de pagini intr-un film. stiam ca romanul este despre inceputurile traficului de cocaina in Rio de Janeiro, o poveste violenta, lipsita de speranta, care se petrecea intr-un cartier marginas. N-am luat niciodata cocaina, subiectul nu ma interesa; stiam foarte putine despre felul in care erau organizate bandele de traficanti de droguri, si n-aveam de gind sa-mi parasesc familia pentru a turna un film la Rio de Janeiro.

Mi-am zis sa citesc, totusi, cartea, incitat de cronicile foarte bune pe care le avusese. Cind am ajuns la pagina 100, am fost nevoit sa-i dau dreptate prietenului meu, ca povestea e foarte interesanta. De la pagina 200, am inceput sa subliniez citeva cuvinte ici, citeva cuvinte colo. Cind am terminat-o, aveam deja lista cu locatii si cu personaje notate pe coperta interioara. Eram cu totul captivat de proiect. Astazi sint constient ca nu eu am luat decizia de a adapta cartea, ci cartea m-a facut prizonierul ei, cerindu-mi s-o transform in film."

DE CE AM REALIZAT "ORAsUL ZEILOR"

"Cartea a fost pentru mine o revelatie – revelatia unei alte parti din tara mea.
De la inceput, am hotarit sa nu reducem filmul la o singura poveste, caci ce ma impresionase pe mine in carte fusese tocmai acea abundenta de personaje si de situatii. Am crezut mai putin intr-o secventa dramatica de trei acte, si mai mult intr-o serie de povesti diferite, care, odata juxtapuse, ne-ar fi permis noua sa recreem atmosfera cartii. Pentru film era de asemenea important sa incepem in anii ’60 si sa terminam in anii ’80, ceea ce ar fi dat filmului un aspect de saga si ar fi ilustrat foarte bine felul in care s-a dezvoltat afacerile cu droguri in Rio.
in carte nu exista un personaj central, dar scenaristul Bráulio Mantovani si cu mine am cazut de acord de la inceput ca in film personajul principal trebuie sa fie Buscapé, care este, intr-un fel, alter ego-ul lui Paolo Lins. Buscapé este observatorul/naratorul care nu participa la actiune.

Cea mai mare dificultate in adaptare a fost nu sa cream situatii, ci sa mai reducem din ele, sa asiguram dezvoltarea unor situatii, sa eliminam unele povesti si sa combinam doua sau trei personaje intr-unul singur.
Cind am ajuns la a patra versiune de scenariu, m-am gindit ca aveam un scenariu aproape gata de filmat, asa ca am inceput pre-productia. Pe parcursul unui an de pregatiri, ne-am trezit ca am mai scris opt versiuni. Katia Lund a inceput sa lucreze cu noi, si a adus o contributie extrem de importanta, caci era ca si cum cunoscuse personal acea realitate. Directorul nostru de imagine, César Charlone, a colaborat si el cu noi. Distributia a contribuit mult la schimbarea textului si la crearea unor situatiii noi, aproape la fiecare repetitie.

Paolo Lins a fost un fel de consultant pentru momentele noastre de dubiu privind autenticitatea anumitor parti din scenariu, a unor expresii sau chiar a hainelor. Bráulio a fost nevoit sa lege toate aceste lucruri intr-un tot unitar.
Am filmat pe baza celei de-a doisprezecea versiuni a scenariului, operind si alte modificari pe masura ce filmam. Lucrasem de atit de multe ori asupra scenariului si facusem atit de multe repetitii incit atunci cind am pierdut copia mea personala, dupa doua saptamini, nu mi-am facut nici o grija: aveam filmul in mintea mea."


DESPRE CASTING

"in Orasul Zeilor am vrut ca spectatorul sa relationeze direct cu personajul, fara nici un alt fel de filtru. Nu am vrut ca spectatorul sa fie martorul unei interpretari extraordinare a personajului Zé Pequeno, ci sa ajunga sa-l cunoasca personal pe Zé Pequeno.
Asa ca am venit cu ideea de a recurge la actori nenecunoscuti. stiam ca cea mai amre problema a mea avea sa fie reunirea unei distirbutii – vreo suta de baieti intre 12 si 19 ani, majoritatea negri sau mulatri, sensibili, charismatici, inteligenti, generosi si disponibili. A durat un an si de-abia dupa aceea am putut trece la pre-productie.

Nu e usor pentru un tip din clasa mijlocie din Sao Paulo sa recruteze potentiali actori din cartierele marginase din Rio. Aveam nevoie de cineva care sa deschida niste usi. Prima cheie a fost Katia Lund.
Katia a regizat deja multe filme in mahalalele din Rio. Avea acolo prieteni si contacte bune si cunoastea bine codurile traficantilor de droguri. Originara din Sao Paulo, cu parinti americani, roscata si cu pielea foarte alba, Katia parea un extraterestru pe strazile mahalalelor, dar era in elementul ei acolo. Am vrut sa o intilnesc si, intocmai cum ma asteptam, a agreat pe loc proiectul. S-a implicat trup si suflet in acest proiect si a adus o contributie mult mai mare decit ma asteptam initial.

Guti Fraga a fost a doua cheie. Este un actor care, printr-o vointa extraordinara, a creat si a condus un teatru in cartierul Vigidal. Aproape fara nici un sprijin, a reusit sa construiasca un atelier de teatru pe colinele cartierului, si acum are 300 de cursanti care participa la diferite activitati, inclusiv literatura, dans, muzica, cinema si drama. El era omul care ne trebuia. L-am invitat sa ni se alature in acest proiect, fara sa ne gindim un moment ca se va implica personal! O greseala fericita! A citit scenariul, i-a placut si s-a decis sa se implice personal, in ciuda cantitatii monumentale de munca. stiam ca sintem pe drumul cel bun."

SELECȚIONAREA ACTORILOR

"Am primit sprijinul si spatiul fizic de la "Fundicao Progresso", un centru cultural din Rio care are dimensiuni impresionante. Acolo ne-am instalat birourile. Am creat o echipa de sase persoane care urma sa mearga zilnic in grupuri de cite doi in toate comunitatile din imprejurimea orasului Rio: Rocinha, Cantagalo, Chapeu Mangueira, Cidade de Deus, Dona Marta, Vigidal, s.a.m.d. Acolo aduceau la cunostinta ascoiatiilor de locatari ca urma sa aiba loc o proba pentru cei interesati sa urmeze o scoala de film, fara a spune nimic despre film.

La ora stabilita, sute de candidati si-au facut aparitia; au fost filmati ca la carte. Echipa s-a mai dus si la scolile de teatru de amatori pentru a selectiona 400 de tineri. Dupa 40 de zile aveam 2000 de interviuri filmate.
Am mers cu totii ca sa-i vedem si sa-i selectionam pe cei 400 de tineri. Criteriile de selectie au fost foarte subiective, de genul : "tipul asta are o mutra hazlie, hai sa-l luam!", "tipul asta are o fata trista, inscrie-l", "asta arata agresiv, imi place", etc. Fiecare isi propunea proprii candidati, fara sa aiba drept de veto asupra candidatilor alesi de ceilalti.

Selectia celor 400 de pustani a durat doua saptamini. Guti facea niste repetitii "de incalzire" si propunea apoi niste sesiuni de improvizatii colective. Totul era inregistrat pe VHS; s-au facut enorm de multe notite. Ne-am adunat din nou cu totii pentru a viziona casetele si am ales 200 dintre cei care au urmat atelierele lui Guti.
Cei 200 de pusti au fost impartiti in 8 grupe, in functie de virsta si disponibilitate. Veneau de doua ori pe saptamina, primind bani pentru transport si hrana. Erau 4 schimburi, respectiv 11 ore de curs pe zi. Guti a condus totul, alaturi de cei doi asistenti ai sai, alaturi de Katia si de mine. Tinerilor actori nu li s-a spus ca noi urma sa regizam filmul. Asa ca pustanii, vazindu-ne mereu acolo, ne-au acceptat pe linga ei. Cind au descoperit ca sintem regizori, prezenta noastra era deja asimilata, asa ca s-au simtit destul de in largul lor pentru a ne spune ca nici nu se punea vorba despre propuneri precise despre scene, ci ca doreau sa vina cu propriile lor sugestii. Dupa doua luni am inceput sa tinem singuri cursurile. Entuziasmul general a dus la sudarea grupului si ne-a permis noua sa tinem sub control acea multime tot timpul neastimparata."

DESPRE CURSURILE DE ACTORIE

"in primele ore de curs, copiii faceau mai mult "incalzire" si exercitii. Ideea lui Guti era de a crea atmosfera de buna intelegere si sa faca aceasta multime disparata sa se simta ca o echipa. Chiar de la primul curs am lasat o camera de filmat sa mearga, pentru a-i obisnui pe copii cu prezenta ei. Dupa un timp am introdus improvizatii libere, dupa care am inceput improvizatiile pe scenele din film. Grupele au fost impartite in grupe si mai mici pentru a pregati scenele impuse si apoi pentru a le juca in fata restului clasei, in prezenta aparatului de filmat. Comentariile copiilor erau mereu centrate pe "adevar". Ei nu cereau partenerului sa joace, ci sa aiba o reactie fireasca.

La sfirsitul cursurilor am filmat cite o marturie a fiecarui cursant. Majoritatea considerau ca a fost o experienta foarte utila. Procesul de casting a fost mai traditional. Rolurile secundare, sau cele pentru personaje mai in virsta sau din clasa mijlocie au fost date actorilor profesionisti, si aici avind grija sa-i evitam pe cei foarte cunoscuti publicului."

DESPRE FILMĂRI

"Filmul arata inceputurile preluarii cartierelor marginase (favelas) de catre bandele de traficanti de dorguri la inceputul anilor ’70. Procesul a fost similar in absolut toate cartierele marginase din Rio de Janeiro. Astazi, fiecare comunitate are un "patron" care face legea acolo.
Prima data cind am vizitat Orasul Zeilor, mi-am lasat masina pe o strada aglomerata si am mers pe jos, inotit de un baiat care lucrase cu traficantii de droguri, ca sa ma feresc de necazuri. Nici n-am apucat sa fac 30 de metri, ca m-am trezit cu un pustan care mi-a infipt pistolul in spate. Probabil ca ar fi tras, daca insotitorul meu nu ar fi intervenit. in cinci secunde, pustiul inarmat a disparut. Cu inima zbatindu-mi-se in piept mi-am dat seama ca Paulo Lins nu exagerase cu nimic in cartea lui.

Pentru cei veniti din afara, aceste cartiere sint ca o tara straina. Statul este invizibil, legile obisnuite nu se aplica acolo, politia e doar o vaga amenintare, o sursa de conflict si dezordine. "Patronii" sunt si judecatorii din cartier; ei decid si adjudeca in probleme personale sau de familie, ca si in chestiuni de administratie publica. Am fost martori cind primarul din Cidade de Deus l-a sunat personal pe baronul drogurilor la cartierul sau general pentru a-i cere permisiunea de a inlocui becurile de pe o strada si pentru a-l intreba la ce ora poate trimite camioanele primariei acolo. Orgnizatia de traficanti a hotarit daca avem voie sa fimam acolo, si nu primaria. Pentru a filma intr-o asemenea comunitate ai nevoie de cineva care sa stie cum sa-l abordeze pe "patronul" local, si care sa cunoasca protocolul potrivit, precum si codul comportamental. Cineva care sa cunoasca acest cod, astfel incit sa nu faca nici o greseala.
Ni s-a spus ca scenariul de la "Orasul Zeilor" a ajuns la Bangu, o inchisoare de maxima securitate, si fusese aprobat cu recomandarea de a nu copia filmele americane si de arata realitatea asa cum e ea.

Initial, ideea noastra a fost sa turnam chiar in Cidade de Deus. Din fericire, cu sase luni inainte facusem un scurt metraj si ne-am dat seama ca era exclus sa zabovim prea mult pe acolo. in saptamina in care am facut scurt metrajul am fost asaltati permanent de probleme. in prima zi "patronul" a decis sa nu ne lase sa facem filmul, caci scenariul i se parea prea violent. A pus pe cineva sa ne spuna ca filmele nu trebuie sa-i descrie pe traficantii de droguri ca pe un exemplu prost pentru tineri. Am improvizat locatiile si am incercat sa rezolvam problemele care apareau zilnic. Rasunetul permanent al armelor de foc, neputinta politiei, traficantii de dorguri omniprezenti in jurul nostru ne-au convins ca "Orasul Zeilor" nu va putea fi filmat niciodata in Cidade de Deus.
Prima faza a fost filmata in Nova Sepetiba, un cartier de locuinte neterminat, care arata exact ca Cidade de Deus in anii ’60. Traficantii inca nu stapineau locul, si nici n-au facut-o pina ce cartierul a fost complet construit. Pentru partea a doua a filmului am optat pentru alt cartier de locuinte construit cam in aceeasi perioada ca Cidade de Deus, aflat, insa, in cealalta parte a orasului.

Aici, marele avantaj era ca "patronul" local avea deja 40 de ani, asa ca era mai stabil psihic decit pustanii de 19 ani care controlau alte zone. Ne-a cerut sa vada scenariul si ne-a impus unele conditii: sa apelam la ajutorul platit al comunitatii locale si sa cream cit mai multe locuri de munca cu putinta; sa ne identificam masinile cu cea mai mare precizie si sa anuntam orele de sosire si de plecare a masinilor. in plus, el a stabilit tariful pentru inchirierea locatiilor si pentru figuranti. Negocierile au fost duse prinntr-o suma de intermediari, caci acest domn era inchis in acea perioada intr-o celula la Bangu. Odata ce totul a fost pus la punct, n-au mai fost probleme. Ne-a primit cu bratele deschise si au facut totul pentru a ne usura munca: au indepartat toate masinile moderne de pe strada, ne-a inchiriat garaje, ne-au primit in casele lor ca sa putem filma de pe fereastra, si asa mai departe. Nimeni nu s-a plins de zgomot, si nu am dus niciodata lipsa de figuratie. Nici macar nu am avut nevoie sa semnam vreo hirtie."