Încă de la debutul său, Get Out (2017), premiat cu Oscar pentru cel mai bun scenariu, Jordan Peele a devenit principalul autor de afro-horror (sau black horror sau horror noir) contemporan, un gen care a crescut în ultimii ani, odată cu mișcarea Black Life Matters. Până nu demult, publicul american fusese obișnuit ca în filmul horror, negrii să fie mereu portretizați drept antagoniști (culminând cu întregul curent blaxploitation al anilor `70) sau drept momeală pentru monștrii, acest trop arhiparodiat al negrilor care mereu mor primii.
În filmele lui Jordan Peele, precum și în sequel-ul din 2021 regizat de Nia DaCosta după Candyman (1992), unde Peele a fost coscenarist, sau în serialul Lovecraft Country (2020), raporturile își revendică istoricitatea: negrii sunt protagoniștii hăituiți iar albii, antagoniștii. În aceste producții, publicul alb e pus în postura negrilor, iar dinamicile rasiale devin motorul fricii. Nici n-ar putea fi altfel decât horror aceste filme.
Însă dincolo de această repolarizare, sau mai degrabă în completarea ei, atuul lui Jordan Peele constă în felul în care accesibilizează acest gen, combinând horror-ul cu umorul afro, deja consacrat în cultura populară a ultimilor trei decenii, începând cu toate acele comedii prăjite (How High, seria Friday) și culminând cu emisiunea Key & Peele (difuzată pe Comedy Central), prin care Peele s-a făcut remarcat drept un comedian iscusit.
De la debutul lui cinematografic încoace, Peele a rafinat acest umor, propunând satire ingenioase, acide și spumoase, care nu se rezumă doar la a explora reversul rasismului. Us, al doilea său film, e totodată unul dintre cele mai înfricoșătoare horror-uri cu dopplegangeri, unde resimți prin toți porii groaza de a te întâlni cu dublul tău tăcut și ucigaș. E un coșmar care pornește din intimitatea casnică și ajunge într-o amețitoare cursă apocaliptică, de o ironie și o frenezie kitsch fantastice.
Iar dacă în Get Out, Peele reinterpretează parodic reminiscențe vizuale scoase ca dintr-un muzeu al rasismului, Nope, al treilea și cel mai recent film al său ca scenarist-regizor, ne prezintă evenimentele stranii care au loc la ferma de cai a unei familii de dresori negri care lucrează la Hollywood. Aici, conflictele rasiale rămân mereu inflamabile, însă nu mai ocupă un loc central în poveste.
În schimb, Nope e o explorare a culturii spectacolului, a fetișismului nostru față de spectacol, a înclinației perverse de a-l consuma, de a ni-l însuși. Astfel, forma pe care o capătă e un mix impresionant de comedie horror cu un western SF, având pe alocuri tușe gotice și lovecraftiene. Și e produs în colaborare cu Universal Pictures pe un buget de 70 de milioane de dolari, filmat de Hoyte Van Hoytema, legendarul director de imagine care lucrează, printre alții, cu Christopher Nolan. Deci filmul bifează toate motivele pentru care să-l vedem într-un cinema. Cu atât mai mult cu cât ne încearcă o nostalgie stranie a filmelor cu farfurii zburătoare din anii `50. E stranie fiindcă nu am trăit-o niciodată, însă prin cultura populară și prin universalitatea fenomenului OZN-urilor, ne-am însușit-o drept o nostalgie colectivă. Așadar, Nope e un western cu cowboy negri, cu parcuri tematice de la periferia Hollywood-ului și cu OZN-uri - o metaforă prin excelență despre spectacolul devenit isterie în masă.
De când tatăl lor a murit într-un accident inexplicabil și înspăimântător, cei doi frați, O.J. (Daniel Kaluuya din Get Out) și Emerald (Keke Palmer), nu prea reușesc să țină în frâu ferma de cai și intră într-un impas financiar. În schimb, fenomenele supranaturale care le bântuie pustietatea aridă a fermei devin un posibil colac de salvare. Nu contează cât de amenințător e pericolul de deasupra, miza nu e de a-l distruge, ci de a-l înregistra și de a-l monetiza. Așa că cei doi frați se pun pe treabă și se înarmează cu camere de supraveghere, așteaptând ca norii să se miște și, poate poate, să îi aducă în emisiune la Oprah. Sigur, nu fără ajutorul lui Angel (Brandon Perea), băiatul de la magazinul de unde cumpără camerele, care îi asigură că nu le pot instala singuri și astfel își mai alină singurătatea de actor ratat și părăsit de iubită pentru un altul mai puțin ratat. Acestui trio li se alătură și Antlers Holst (Michael Wincott), o caricatură de cineast rigid și idiosincratic cu o voce ca din centrul pământului, care arată mai degrabă a vânător venit la safari decât a documentarist, un purist care nu lucrează decât în mediul analog, pe peliculă, și care lucrează mereu alternativ: un proiect comercial și un altul pentru el. Astfel, își poate susține pasiunea de a experimenta montând bobine cu cele mai dubioase arhive din lumea animală.
Vecinul celor doi frați, Jupe (Steven Yeun din Minari și din excelentul Burning), care e proprietarul unui parc tematic din apropiere, are propria lui metodă de a exploata spectacolul de deasupra. Când era copil, Jupe a jucat într-un sitcom nouăzecist de succes, centrat în jurul relației unei familii cu cimpanzeul lor, Gordy. Nu știm de ce, dar într-o zi, Gordy a luat-o complet razna și a masacrat echipa de filmare.
Așa cum ne-a obișnuit încă de la Get Out, Peele ne confirmă încă o dată că știe să provoace acel sentiment straniu și plăcut, acel du-te vino între un nod în gât și un surâs tâmp pe colțul gurii. Mai ales când știi că maimuța urmează să încheie tragic ziua de filmare în timp ce urmărești prin obiectivul-lunetă al camerei acel simulacru de hăhăială, replicile lor naive, glumițele și aplauzele la comandă. Anticiparea, voyeurismul morții pe care îl resimțim prin indicatoarele de pe cadraj, prin ținta aia din mijloc, ne sperie mai mult decât violența propriu-zisă.
Astfel că OZN-ul prinde viață, e ca un animal sălbatic pe care încearcă să îl domestiească în imagine, iar acolo unde camerele de supraveghere digitale cedează din cauza unor turbulențe electromagnetice, analogul rezistă.
Acum, Jupe a rămas cu o traumă stranie față de showbiz. Cu atât mai stranie cu cât s-a refugiat în ea – adică în showbiz. Ce nu știe el, dar știe un îmblânzitor de cai, este adevărata dinamică în jocul privirilor. Însă Peele nu pare să ne sugereze că această nostalgie pentru analog, pentru rudimentar și pentru natura neîmblânzită ar fi vreo soluție. Dimpotrivă, tonul său parodic trădează constructul, faptul că nostalgia e parte din iluzia spectacolului.
