Luna aceasta, Cinemagia a pregătit mai multe recomandări de filme pentru Halloween. Poți accesa aici propunerile noastre de filme cu vampiri sau un top al filmelor horror asiatice. Iar dacă nu ai chef de vampiri sau de cinemaul asiatic, poți consulta și ghidul nostru pentru filme de suspans.
Dar dacă ești un fan al noului val de filme horror de autor, atunci sigur știi de filmele produse de A24: Hereditary, Midsommar, It Follows, The Witch, The Lighthouse, Under the Skin și multe altele. De nici zece ani, de când există această casă de producție, s-a consacrat deja un adevărat „stil A24”: filme bazate mai mult pe conflictele personajelor și pe atmosferă decât pe o supradoză de acțiune sau de sânge, filme care propun un adevărat studiu cinematografic al fricii. Nimic mai potrivit de văzut de Halloween, așadar, decât un film A24.
The VVitch (Robert Eggers, 2015)
The Witch urmărește povestea unei familii puritane din Noua Anglie a secolului al XVII-lea, izgonită din comunitatea lor în urma unei dispute religioase. În frunte cu William, un pater familias bântuit de propriul Dumnezeu, familia se restabilește într-un nicăieri de la poalele pădurii, unde speră să își refacă viața și să prospere. Totul le merge inițial bine, însă când nou născutul lor dispare subit și fără nicio explicație, părinții sunt cuprinși de paranoia și o învinovățesc pe fiica lor cea mare, Thomasin (Anya Taylor-Joy din The Queen's Gambit), cea care avea grijă de copil când a dispărut, acuzând-o că ar fi o vrăjitoare.
Pentru a ne teleporta pe de-a întregul în această poveste folclorică de epocă, regizorul Robert Eggers a investit mai bine de cinci ani în a compune o lume autentică și neliniștitoare, insistând asupra unor detalii aparent triviale, precum faptul că în Noua Anglie de la 1600, oamenii mâncau cu lingura, nu cu furculița.
Experiența lui Eggers ca scenograf l-a ajutat deci să înțeleagă că dacă nu credem nici în mizeria de sub unghiile personajelor, filmul nu ne va convinge să credem nici în amenințarea unei vrăjitoare, nici în superstițiile deplasate ale părinților și, cu siguranță, nici într-o capră vorbitoare.
Hereditary (Ari Aster, 2018)
Ari Aster este unul dintre cei mai talentați regizori ai prezentului în materie de horror, iar dacă ești familiar cu filmele lui, înseamnă că știi deja că o cină în familie poate fi cu mult mai înfricoșătoare decât o turmă de zombi.
Groaza din Hereditary reflectă drama unei familii îndoliate care nu reușește să asimileze moartea unui membru al ei; „Mama mea a fost o femeie foarte secretoasă...”, își începe Annie (Toni Collette) discursul la înmormântare. „A fost o femeie foarte dificilă, ceea ce ar putea explica și de ce sunt eu așa” și râde nevrotic.
Moartea cuiva ne invită să îl cunoaștem mai bine, dar mai ales să îl reinventăm noi înșine pe defunct. Iar de aici și până la a afla că mama, respectiv bunica ta făcea parte, de fapt, dintr-o organizație ocultă, nu e decât un mic pas. Ca într-un vis urât, dar plin de semnificație.
Iar ca spectacol, Hereditary e o splendoare încă din primul cadru, în care ni se arată atelierul lui Annie, o constructoare de machete; aparatul se apropie lent de o căsuță de păpuși care este chiar o replică a casei în care ne situăm. Ne apropiem, deci, de căsuță, și intrăm în dormitorul lui Peter, fiul lui Annie. Deodată, tatăl lui Peter intră să îl trezească și îi așază pe pat costumul pentru înmormântarea bunicii (după cum poți vedea în fotografia de mai sus). Așadar, la ce ne uităm? La o familie sau la niște păpuși? La o lume reală sau la o machetă a ei?
Under the Skin (Jonathan Glazer, 2013)
Scarlett Johansson e aici o superbă entitate deghizată în om, care se plimbă cu o dubă prin Edinburgh și intră „pe sub pielea” bărbaților pe care îi agață. Am numit-o „entitate” fiindcă doar în romanul Under the Skin al lui Michel Faber, după care Jonathan Glazer a realizat ecranizarea, e clar că e vorba de o extraterestră. În film, în schimb, depinde de noi, privitorii, în ce categorie o plasăm: extraterestră, robot sau o simplă încarnare a unei idei?
În orice caz, perspectiva acestei entități străine e un motiv perfect să redescoperim noi înșine lumea, să ne lăsăm hipnotizați de către splendoarea peisajului scoțian, de către farmecul cotidianului stradal, dar și de către spațiile nedefinite în care Scarlett își atrage victimele – totul învăluit într-o aură de mister și de groază cosmică, acompaniat de straniile peisaje sonore ale lui Mica Levi.
Într-un fel, Under the Skin ne invită să reflectăm asupra ambiguității limbajului pe care îl folosim. În prologul filmului, văzut ca o odisee spațială amorfă, ca un joc al luminilor și al contururilor sau ca o perspectivă nedefinită a unui nou născut, auzim vocea lui Scarlett care repetă niște silabe, apoi începe să articuleze cuvinte întregi: f-f-fi-fi-film-film-film –cuvinte pe care entitatea le repetă ca să ne învețe limba, în timp ce pentru noi, care le tot auzim repetate iar și iar, cuvintele își pierd complet sensul.
Ca să învățăm un limbaj nou, precum cel cinematografic, trebuie să ne dezvățăm de un limbaj vechi, precum cel literar. Numai așa ne putem bucura de un spectacol audiovizual pe care altminteri l-am putea acuza de ambiguitate.
