În Birdman, comedia neagră a lui Alejandro G. Iñárritu, Riggan Thomson (Michael Keaton) speră că, promovând o piesă nouă şi ambiţioasă pe Broadway, îşi va revitaliza, printre altele, cariera compromisă. În multe privinţe, e o mişcare profund nesăbuită, dar fostul supererou al marelui ecran speră că riscul artistic pe care şi-l asumă îi va aduce legitimitatea ca artist şi le va dovedi tuturor, inclusiv lui însuşi, că nu e doar o fostă glorie hollywoodiană.
Când mai sunt câteva zile până la premieră, actorul principal al producţiei lui Riggan este rănit într-un accident bizar în timpul repetiţiilor şi trebuie înlocuit rapid. La sugestia actriţei principale, Lesley (Naomi Watts) şi la îndemnul producătorului, Jake (Zach Galifianakis), care îi e şi cel mai bun prieten, Riggan îl angajează fără prea mult entuziasm pe Mike Shiner (Edward Norton), un personaj imprevizibil, care însă poate asigura vânzări mari de bilete şi recenzii elogioase pentru piesă.
În vreme ce se pregăteşte pentru debutul piesei, Riggan trebuie să le facă faţă iubitei sale, Laura (Andrea Riseborough), care joacă şi un rol principal în piesă, fiicei sale, Sam (Emma Stone), care tocmai a ieşit de la dezintoxicare şi îi serveşte drept asistentă personală, şi fostei sale soţii, Sylvia (Amy Ryan), care îşi face din când în când apariţia, cu intenţia de a stabiliza situaţia.
Iñárritu spune că s-a identificat cu unele elemente ale poveştii lui Riggan, mai ales natura efemeră a succesului şi chestiunea relevanţei. „Am fost interesat de explorarea luptei cu propriul orgoliu şi de ideea că, oricât succes ai avea, indiferent dacă se măsoară în bani sau în renume, totul e întotdeauna doar o iluzie. E temporar. Urmăreşti lucrurile pe care crezi că le vrei şi care îi fac pe oameni să îţi acorde recunoaştere, dar, când ajungi să le obţii, îţi dai seama în scurt timp că acea bucurie este trecătoare”.
„Riggan e profund uman", spune Iñárritu. „Am văzut în el un fel de Don Quijote, al cărui umor vine din nepotrivirea şi din permanenta inadecvare a ambiţiilor lui măreţe la realitatea care îl înconjoară. Practic, e povestea noastră, a tuturor”.
„Îmi plac personajele pline de defecte şi incertitudini, mânate de dubii şi de contradicţii... la fel ca toţi oamenii pe care îi cunosc. Riggan a făcut alegeri neinspirate, iar aceasta i-a afectat pe cei din jurul lui. Toată viaţa, Riggan a confundat admiraţia cu dragostea. Abia când îşi dă seama că cea dintâi e irelevantă trebuie să înceapă procesul dureros de a învăţa să se iubească pe sine şi să îi iubească pe ceilalţi"...
Keaton spune despre personajul său: „Am încercat să văd persoana din spatele lui Riggan. Pe de altă parte, meseria de actor îţi impune să ai un anume tip de personalitate. Presupune un interes exagerat faţă de propria persoană, orgoliu şi toate celelalte. În cazul acestui personaj, toate caracteristicile respective au luat-o razna, şi încă asta e puţin spus”. Pentru orgoliul chinuit al lui Riggan, linia dintre realitate şi iluzie e subţire ca o foaie de hârtie, iar deseori dispare cu desăvârşire. Umbra lui Birdman, un însoţitor statornic şi sâcâitor, îl urmăreşte în permanenţă, indiferent dacă asta îi place sau nu. „Porneşte într-o călătorie spre legitimitate. E o călătorie a eului, o călătorie a orgoliului. Pe măsură ce se luptă cu propria mediocritate, orgoliul lui, care îi e şi prieten credincios, şi asupritor, repetă tiparele pe care Riggan ar vrea să le lase în urmă şi îl pune faţă în faţă cu multiplele lui limite şi cu propria capacitate de a emite idei delirante. E ceva tragic, ceva amuzant, ceva cât se poate de real, dar şi ceva cât se poate de ireal în toate astea", explică Iñárritu.
„Birdman e superegoul lui Riggan, iar din perspectiva lui Birdman, Riggan şi-a pierdut minţile acceptând să monteze această piesă care e în mod clar sub nivelul lor. Din perspectiva lui Riggan, Birdman e cel care şi-a pierdut minţile. Din perspectiva epocii, amândoi sunt lipsiţi de relevanţă”.
Ca toate filmele lui Iñárritu, Birdman scrutează existenţa umană aşa cum se vede ea prin ochii personajelor, între care Riggan are rolul central, dar filmul reuşeşte o echilibristică între comedie şi patos, între iluzie şi realitate, permiţând multiple interpretări. „Mereu am fost de părere că, după vârsta de 40 de ani, orice lucru care nu te sperie cu adevărat nu merită făcut. Iar acest film m-a speriat în sens pozitiv. A fost ceva nou pentru mine şi m-a silit să părăsesc zona în care mă simt în largul meu", spune Iñárritu. „E o dramă intensă, axată pe un personaj, dar are şi elemente comice. E un nou tip de film pentru Alejandro”, spune producătorul John Lesher. „Se mişcă în mod foarte iscusit pe terenul condiţiei umane”.
„Priorităţile sunt mereu proiectul, filmul, povestea, oamenii, încercarea de a realiza din inimă ceva care să aibă cu adevărat sens. Din această perspectivă, nici nu îţi poţi dori mai mult", spune Keaton. Filmul se axează pe problemele şi dificultăţile actorilor, dar Iñárritu vede în goana lor după satisfacţie o dorinţă universală. „Din perspectivă modernă, să te realizezi înseamnă să devii faimos imediat, nu pe baza unei opere create de-a lungul anilor. Într-o secundă, unii oameni capătă 800.000 de aprecieri sau de fani pe reţelele de socializare, iar pentru unii asta e o realizare în sine, dar e doar o iluzie. Natura imediată a reţelelor de socializare poate deforma cu uşurinţă realitatea unei persoane, mai ales pe a unei persoane precum Riggan, care trebuie să satisfacă anumite aşteptări despre ce înseamnă să fii faimos. Toate acestea sunt lucruri noi pentru el, iar tranziţia e dificilă. Aceasta e povestea unui om care încearcă să demonstreze că e mai mult decât această imagine a tipului popular şi apreciat. Dar, în lumea de azi, unde ironia e la loc de cinste, oricine vrea să fie sincer sau cinstit e flagelat. E o lume absurdă, ireală", explică Iñárritu. „În final, am încercat să prezint într-un mod amuzant dezastrele naturii noastre umane, din dorinţa de a obţine o împăcare, dacă nu cu defectele lumii sau ale condiţiei noastre, măcar cu modul în care le abordăm şi le trăim”.
Piesa pe care o montează Riggan la istoricul St. James Theater este adaptarea unei povestiri de Raymond Carver, Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, şi, desigur, căutarea nestatornică a iubirii şi a acceptării străbate ca un fir roşu întreg filmul Birdman. „Sunt un mare admirator al lui Raymond Carver încă din adolescenţă, iar această povestire este una clasică. Am ales-o pentru Birdman pentru că e o idee foarte proastă. Încerc mereu să gândesc cu mintea personajului, iar pentru o persoană precum Riggan, care nu vine din lumea teatrului, e extrem de dificil şi aproape absurd să încerce să monteze o piesă bazată pe o povestire de Raymond Carver. Aveam nevoie de o piesă de teatru şi am descoperit o incredibilă coincidenţă între temele acestei povestiri şi faptul că Riggan încearcă să se facă iubit şi să înţeleagă de unde vine iubirea. Am vrut să mă joc cu ideea că încearcă să transpună unele dintre elementele piesei în propria viaţă la New York. Încet-încet, se transformă în personajul pe care îl joacă, tipul disperat care intră într-o cameră de motel şi cere să fie iubit. Am avut mare noroc că Tess Gallagher, văduva lui Carver, a dat dovadă de generozitate şi de încredere în mine acordându-mi drepturile asupra povestirii pentru acest film. Îi sunt foarte recunoscător", explică Iñárritu.
Cum a fost adus la viață Birdman: procesul scrierii scenariului
După cum se cuvenea pentru o poveste atât de ieşită din comun şi de originală precum Birdman, şi procesul scrierii scenariului a fost un efort colectiv neobişnuit. Scenariul este produsul talentului a patru prieteni – Iñárritu, Nicolás Giacobone, Alexander Dinelaris, Jr. şi Armando Bo. Iñárritu, Giacobone şi Bo scriseseră împreună scenariul filmului Biutiful, regizat tot de Iñárritu.
Dinelaris este un dramaturg apreciat, iar Bo a regizat lungmetrajul The Last Elvis, al cărui scenariu l-a scris împreună cu Giacobone. Cei patru şi-au reunit talentele şi experienţa de viaţă pentru a crea povestea din Birdman, pe parcursul unei perioade mai lungi de timp, nu întotdeauna în acelaşi loc sau măcar în aceeaşi ţară.
„Au fost mai multe etape în care ne-am adunat în diverse locuri – New York, Mexic sau Los Angeles. Am lucrat vreo doi ani prin Skype. A fost o colaborare frumoasă, distractivă, una dintre cele mai plăcute experienţe de scriere a unui scenariu pe care le-am avut vreodată. Am fost mereu pe aceeaşi lungime de undă, dar pentru noi provocarea a fost de a găsi ritmul intern al filmului fără a pierde din vedere naraţiunea", spune Iñárritu.
Fiecare scenarist a contribuit la acest proces cu propriile puncte forte, iar din contribuţiile lor a rezultat un scenariu coerent, pe care Giacobone îl descrie drept „Birdman, această făptură ciudată şi minunată”.
„Scrierea unui scenariu are deseori un parcurs ciudat, iar o colaborare între patru scenarişti a complicat şi mai mult lucrurile, dar chiar am devenit o echipă şi a fost un proces incredibil de agreabil", spune Giacobone. „Totul a început cu ideea lui Alejandro de a face o comedie dintr-un singur cadru. Această primă informaţie pe care ne-a dat-o a fost destul de ciudată şi în mod cert interesantă. A fost fascinant, mai ales la început, fiindcă totul era nou şi destul de imprevizibil. Ideea unui cadru unic era dificilă, fiindcă era pentru prima dată când tot ce era pe pagină avea să se vadă în film, aspect de care a trebuit să ţinem cont în scrierea scenariului. Precizia a fost esenţială pentru toate tranziţiile şi pentru modul în care acestea afectau ritmul dialogului şi momentele comice”, spune Giacobone.
Experienţa lui Dinelaris a avut o importanţă deosebită, fiindcă o mare parte a filmului are loc în culisele St. James Theater, unde Riggan face îndrăzneaţa sa încercare de a-şi revitaliza cariera. În acest punct a intrat în joc Alex Dinelaris. „Cooptarea lui Alex a fost esenţială. Nu e doar dramaturg, ci şi un scenarist extraordinar. Pentru mine a fost o mare sursă de satisfacţie mai ales legătura personală pe care am stabilit-o. Ne-am distrat copios scriind acest scenariu”, spune Giacobone.
Dinelaris spune: „Conceptul filmului realizat dintr-un singur cadru se pretează la dialoguri în succesiune rapidă. Alejandro s-a gândit că o să-mi placă acest lucru, şi chiar mi-a plăcut. Această meta-experienţă a cadrului neîntrerupt are ceva din abordarea unei reprezentaţii teatrale. Despre asta am discutat în faza iniţială şi a fost o idee foarte bună. Mereu apare gâlceava actorilor de teatru cu actorii de film. Actorii de film spun că actorii de teatru fac numai gesturi largi şi joacă exagerat, iar actorii de teatru spun: 'Da, dar voi nu aveţi mare lucru de făcut şi puteţi încerca şi de 7, 8, 9 sau 12 ori.' E o dispută fără sfârşit. În cazul de faţă, am realizat cumva o piesă într-un film într-o piesă, fiindcă nu puteam folosi planuri de legătură şi a trebuit să lucrăm foarte conştiincios pentru a ne asigura că scenele aveau un început, mijloc şi sfârşit şi, în acelaşi timp, că exista o legătură între ele. A fost un proces dificil, dar foarte palpitant."
Dinelaris continuă: „În cazul de faţă, scriam şi pentru scenă, şi pentru film. Când nu poţi sări la alt cadru, ai o limitare ca scenarist. Unul dintre preceptele scenaristicii e să începi scena târziu în desfăşurarea acţiunii şi să o termini devreme (William Goldman), dar în acest film nu puteam face aşa ceva, întrucât camera ne împingea mereu în următoarea incintă. Cu alte cuvinte, ajungi mereu devreme, dar trebuie cumva să dai impresia că ai ajuns târziu în desfăşurarea acţiunii. Asta e marea provocare.
N-am putut scrie cu gândul la finalul scenei, iar asta e foarte dificil, dar te şi entuziasmează, fiindcă te sileşte să cauţi răspunsuri. Am planificat totul în cele mai mici detalii, de la mişcările camerei la poziţiile actorilor şi dialoguri. Întregul film a trebuit planificat pentru a da impresia unui grup de oameni care interacţionează şi se tachinează reciproc, avându-l în centru pe Riggan Thompson, care din start începe să cedeze nervos. Îl găseşti într-o poză meditativă şi mai târziu îţi dai seama că încerca să îşi liniştească mintea, iar ultimul cadru al filmului este, după cum ar spune Aristotel, „sfârşitul surprinzător de inevitabil”.
Giacobone adaugă: „Munca a fost intensă, dar, când au început filmările, Alejandro stabilise totul în cele mai mici detalii, inclusiv scenariul, aşa că s-a putut concentra asupra jocului actorilor. Deşi Riggan e actor şi acţiunea filmului se petrece pe Broadway, sper ca oamenii să îşi dea seama că Riggan e un personaj universal şi că toţi suferim la fel ca el.
Cu toţii auzim într-o formă sau alta această voce a lui Birdman, care ne spune că suntem minunaţi, că le ştim pe toate, că suntem cei mai buni, iar după o oră ne spune că suntem ultimii oameni, că suntem mediocri şi proşti. Cred că oricine poate să se identifice cu asta la un nivel sau altul. Parcursul lui e un parcurs al orgoliului. Acumulează un munte de orgoliu, iar când cade, prăbuşirea lui e foarte dramatică şi spectaculoasă, dar asta e pentru el singura cale de a se învăţa minte, de a reveni la lucrurile esenţiale”, conchide el.
În concert cu camera
Cu mult înainte de începerea filmărilor, filmul a fost conceput, scris şi menit să fie o experienţă continuă de viaţă. „De la prima pagină a scenariului, am ştiut că vreau să fie 'în direct' şi să permită publicului să vadă lucrurile din punctul de vedere real al personajului principal, într-un mod radical. Aceasta a fost o abordare complet nouă pentru mine şi pentru toţi cei implicaţi, deci provocarea a început de la scenariu şi a continuat până la postproducţia ultimelor cadre”, spune Iñárritu.
Ca urmare a naturii prelungite, intuitive şi neîntrerupte a acestor cadre, obţinute cu Steadycam şi cu camere purtate în mână, nu s-au putut folosi lumini cinematografice tradiţionale. Poziţiile actorilor şi dialogurile au fost precis sincronizate cu mişcările camerei. Ca urmare, ambianţa a fost mai puţin cea a unui platou de filmare şi mai mult cea a teatrului în care se petrece o mare parte din acţiunea filmului.
Deoarece mişcările camerei au fost atât de exacte, Iñárritu a insistat să aibă loc repetiţii temeinice, cu toţi actorii. „Au trebuit să înţeleagă ce făceam – fiecare mişcare, fiecare pas, fiecare întoarcere a feţei a fost decisă în prealabil şi meticulos planificată. Nimic nu a fost improvizat. A fost un studiu de sincronizare, cu precizie de ceasornic", explică Iñárritu.
„În fiecare zi am filmat totul ca pe o singură scenă. Am păstrat continuitatea temporală. De obicei, tragi cinci duble aici, 12 duble acolo, prim-planuri... Ai multe opţiuni de a monta o interpretare. Aici nu am avut nimic din toate astea. Nu aveai plasă de siguranţă. Aveai o singură şansă să filmezi scena. Totul a trebuit să se lege şi fiecare actor a trebuit să aibă o prestaţie ireproşabilă”, spune Keaton.
„Aveam o poză cu Philippe Petit în biroul meu şi am trimis câte o copie după ea fiecărui actor. Am vrut ca fiecare dintre ei să reţină că toţi vom merge pe sârmă şi că totul depinde de precizie şi de încrederea noastră în sine şi în ceilalţi. Am fi putut cădea foarte uşor”, spune Iñárritu.
Deşi importanţa aspectelor tehnice ale acestor repetiţii este evidentă, timpul petrecut explorând personajele a fost la fel de important. „Am trecut printr-un proces foarte profund şi interesant de observare a tuturor scenelor, a sensului şi obiectivului materialului, a aspectelor macro şi micro ale personajelor, a obiectivelor şi motivaţiilor lor, precum şi a consecinţelor pe care le au emoţiile şi acţiunile lor”, explică Iñárritu.
Norton a savurat tehnica travelingului folosită pentru a filma Birdman şi observă că aceasta nu doar subliniază legăturile uneori ciudate, încurcate şi pline de iubire dintre personaje, ci este următorul pas logic în opera cinematografică a lui Iñárritu. Cum se cuvine într-un film despre o piesă, Norton afirmă că această tehnică a şi dat un aer teatral producţiei.
„Alejandro a încercat să realizeze ceva incredibil de interesant, şi anume să sugereze conexiuni pe parcursul cadrului. Ideea de a filma totul într-un singur cadru mi s-a părut o variaţiune pe o temă pe care Alejandro o explorează de mult, şi anume crearea unei experienţe izbitoare pornind de la o succesiune de momente conectate între ele. De exemplu, în Babel avem lumi diferite conectate între ele de anumite fire. În acest film avem relaţii şi evenimente conectate între ele prin tranziţia insesizabilă din punct de vedere vizual de la unul la altul, lucru care mi-a plăcut mult. Fiecărui actor i se predă ştafeta într-un mod care de obicei e posibil doar în teatru. E un element de mare forţă artistică. Cred că îţi influenţează energia interpretării fără să fii conştient de asta. Alejandro a comparat asta cu mersul pe sârmă fără plasă de siguranţă. Îţi măreşte concentrarea într-un mod cu totul diferit faţă de filmările obişnuite”, spune Norton.
Cadrele neîntrerupte ale lui Iñárritu au fost o experienţă stresantă şi pentru Stone. „Am filmat o scenă în care eu aveam doar una sau două replici, dar erau foarte importante, fiindcă făceau parte dintr-o scenă foarte lungă dintre Michael şi Edward. Eu trebuia să intru şi să zic ceva de genul 'Larry e gata de proba costumului', apoi să-l iau pe Edward şi să ies cu el după colţ. Doar atât aveam de făcut, dar Alejandro mi-a spus că trebuie să fac totul cu 30% mai lent, fiindcă altfel nu va reuşi să obţină o scenă satisfăcătoare. Eu mă gândeam: 'Dumnezeule, nu se poate s-o dau în bară!' La a 25-a dublă, stăteam în culise şi nici nu mai eram în stare să-mi rostesc replica. Presiunea era imensă. Era exact ca în teatru. Fiecare dublă depinde de tine. Parcă era echivalentul cinematografic al unei săli de fitness. Totul e foarte tehnic, dar în acelaşi timp trebuie să fii prezent şi viu, fiindcă fiecare moment în care eşti în faţa camerei va apărea în film şi nimic nu se poate rezolva la montaj. Nu poţi să zici: 'Am dat-o în bară, dar se poate folosi altă dublă'", spune Stone.
Galifianakis descrie stilul vizual al lui Iñárritu drept „o poveste fără urme de cusături” şi vede în el un test de actorie foarte nimerit într-un film despre actori. „Mi se pare că mişcarea camerei în timp real e un mod foarte interesant de a spune o poveste. E nevoie de orientare în spaţiu şi de sincronizare, în sensul că trebuie să fii unde trebuie şi să-ţi spui replicile. Nu credeam că sunt în stare de aşa ceva, dar Alejandro a fost foarte relaxat şi amabil. Toată povestea mi s-a părut foarte interesantă – un film despre un actor a ajuns să ne pună tuturor în valoare talentul de actor", observă Galifianakis.
Pregătirea ambianței
Birdman a fost filmat pe parcursul a 30 de zile, exclusiv în New York, fiind primul film realizat de Iñárritu în acest oraş. Cineaştii nu au luat în considerare varianta de a filma în alt oraş care să treacă drept New York. „Oraşul şi Broadway-ul sunt ele însele personaje în film. Pentru maximum de autenticitate nu putea exista un loc mai bun decât New Yorkul. E grozav că la New York sunt disponibili mulţi artişti, tehnicieni şi actori talentaţi, exact combinaţia ideală de specialişti în teatru şi film pe care şi-o dorea Alejandro", spune producătorul John Lesher.
O mare parte a filmului a fost filmată într-un teatru real de pe Broadway, St. James, de pe Strada 44, chiar în inima Times Square. St. James are o istorie remarcabilă. Construit pe locul primului restaurant Sardi's, s-a deschis în 1927 şi a găzduit premierele multor producţii notabile, inclusiv „Native Son,” „Oklahoma”, „The King and I”, „The Pajama Game”, „Beckett” şi, mai recent, „Gypsy”, „American Idiot”, „Hair” şi „Bullets Over Broadway”.
„E ceva fără precedent ca echipa de producţie a unui film să vină într-un teatru funcţional de pe Broadway şi să filmeze scene de interior pe o perioadă atât de îndelungată. Dar teatrul a fost ancora întregului film”, spune directorul de producţie, Joaquin Prange. „Cea mai mare provocare a fost găsirea unui teatru care să poată accepta programul nostru. Am restrâns lista la circa şase teatre, iar Alejandro şi toţi ceilalţi au reacţionat favorabil la istoria, la aspectul şi la ambianţa acestui teatru.
E maiestuos şi are mult caracter, dar e şi puţin necizelat şi cred că se potriveşte cu imaginea lui Riggan pe care vrea să o creeze Alejandro. A ajuns într-un teatru care nu e chiar cel mai prestigios de pe Broadway; de fapt, e pe o stradă lăturalnică, nu chiar pe Broadway. Deşi peste tot în jur sunt spectacole de succes, la acest teatru s-au pus în scenă multe piese şi ai senzaţia că e un loc în care piesa din film chiar ar putea fi jucată”.
„Pe Broadway există un program zilnic de repetiţii, între 08:00 şi 00:00, dar programul nostru începea în funcţie de ce aveam de filmat şi de ora la care terminaserăm în ziua precedentă. Asemenea mici detalii îi dădeau peste cap pe cei din teatru, dar s-au împăcat cu situaţia şi au fost nemaipomeniţi. Cu toţii am avut cu adevărat câte ceva de învăţat”, spune Prange.
Decoruri, costume, culori
Desigur, la filmările pentru Birdman a fost utilizată scena de la St. James, unde, la un moment dat, actorii au interpretat ultima scenă a piesei Despre ce vorbim când vorbim despre iubire în faţa unui public format din figuranţi. Foaierul şi exteriorul teatrului au servit, de asemenea, drept decoruri pentru film. „Deşi Carver a scris povestirea la începutul anilor 1980, mi s-a părut oportun ca garderoba pentru piesă să fie specifică unei perioade mai vechi. Anii '50 mi s-au părut potriviţi, fiindcă vestimentaţia anilor '70-'80 era prea apropiată de cea de azi. A trebuit să iau în considerare şi materialele pe care urma să le folosim, fiindcă totuşi turnam un film.
Camera de filmat vede altfel decât ochii. Spre deosebire de ochi, vede în două dimensiuni, aşa că textura şi profunzimea unor materiale sunt mai evidente pe scenă decât într-un film. Am învăţat asta când am început să alternez între munca la producţii teatrale şi cea la producţii cinematografice. Detalii care merg într-un prim-plan dintr-un lungmetraj nu se văd de pe rândul al zecelea al unui teatru.
În ceea ce priveşte culorile, am avut ocazia să forţez puţin nota. Lui Chivo nu-i plac culorile primare, aşa că am folosit nuanţe mai închise pentru piesă decât pentru costumaţia din culise", spune Wolsky.
Wolsky crede că munca lui în Tot acest jazz, un film epocal care de asemenea explorează lumea Broadway-ului şi pe a Hollywoodului şi relaţia ambiguă dintre cele două, precum şi relaţia dintre artă şi comerţ, l-a intrigat pe Iñárritu. „Primul lucru despre care am discutat a fost Tot acest jazz. Regizorii par a fi puternic influenţaţi de acel film. Eu lucrez cu materialul pe care îl am la dispoziţie, dar, desigur, experienţa proprie devine şi ea o influenţă, iar după o vreme e greu de spus care e originea unui element, fiindcă face parte din ADN-ul tău", spune Wolsky.
Un obiect de garderobă pe care nu l-a conceput Wolsky este costumul lui Birdman. Sarcina de a-l aduce la viaţă pe Birdman i-a revenit lui Mike Elizalde. Elizalde i-a fost recomandat lui Iñárritu de cineastul Guillermo del Toro. „Am fost încântat, fiindcă sunt un mare admirator al lui Alejandro de ani întregi. E un cineast strălucit, iar pentru cineva din domeniul efectelor speciale cu fiinţe fantastice şi al machiajului de tip proteză e o ocazie rară să lucrezi cu un regizor care face filme precum ale lui Alejandro. Mi-am dat seama foarte repede că ştie exact ce vrea, ceea ce întotdeauna ne uşurează sarcina", spune Eliazalde.
Aspectul şi ţinuta lui Birdman
Aspectul şi ţinuta lui Birdman au început să se cristalizeze după ce Eliazalde a citit prima dată scenariul. A devenit imediat evident că Birdman va fi diferit de orice altă entitate creată până acum de acesta. „E un alter ego al lui Riggan şi am simţit cât de important este de fapt acest personaj şi ce rol profund joacă în definirea conştiinţei lui Riggan. Birdman i-a adus faima, dar şi blestemul de a fi mereu văzut drept acest supererou, deci am văzut în el un personaj cu multiple niveluri. De obicei, când concepem o fiinţă fantastică ştim exact ce este. E un monstru necrofag, un vârcolac sau altceva de acest gen, dar Birdman a însemnat mult mai mult decât atât. E simbolul psihologic al trecutului unui om, punctul lui de reper, dar şi lucrul care îl poate distruge sau poate chiar l-a distrus deja într-o anumită măsură. A fost o provocare grozavă", explică Eliazalde. Acesta spune că aspectul supereroului este rezultatul unei colaborări între Iñárritu, Keaton, Eliazalde şi echipa sa.
„Alejandro şi-a propus să păstreze ce ne era deja cunoscut din imaginea lui Michael jucându-l pe Batman. Părţile feţei lui care sunt expuse au cam aceeaşi formă ca ale lui Batman. Ne-a arătat şi un vultur pozat din spate, care avea umeri minunaţi şi multe pene albastre, aspre şi irizate. Am conceput în linii mari aspectul, din cap până-n picioare. Unele zone au texturi mai pronunţate decât altele, o paletă cromatică mai întunecată, care îi reflectă trăsăturile psihologice, şi elemente de grandoare, precum catarama mare şi aurită a centurii, care îi subliniază orgoliul. Birdman e genul de caracter care reprezintă antiteza a ceea ce a devenit actorul Riggan. Am stabilit şi că va avea o figură vulturească, aripi impresionante şi o siluetă fluidă, modernă, cu un anume element de artificialitate ironică."
Eliazalde şi echipa sa au confecţionat costumul şi mulajele cu concursul lui Keaton, folosind materiale speciale, brevetate. Costumul de Birdman personalizat i s-a potrivit perfect şi a fost îndeajuns de uşor pentru a nu îi afecta interpretarea. „Ne-a făcut un mare compliment când ne-a spus: 'În costumul ăsta chiar pot să mă mişc'. La nivel practic, cred că am realizat un costum care i-a oferit mai multă libertate de mişcare în interpretare, dar i-a permis şi să păstreze estetica personajului”, spune Eliazalde.
Monteurii Stephen Mirrione şi Douglas Crise au avut sarcina de a îmbina toate aceste elemente distincte fără a compromite filmările elegante şi fluide. Amândoi au mai colaborat cu Iñárritu la alte filme şi amândoi au înţeles ce rol crucial joacă montajul în acest film. „Pe parcursul producţiei, Alejandro mi-a zis de multe ori: 'Trebuie să mă gândesc la toate acum. La orice alt film, aş putea rezolva problemele mai târziu, la montaj'", spune Crise. „Dar de data asta ştiu că trebuie să îmi iasă bine”, adaugă Mirrione. „Era mereu preocupat de acest aspect. Fără îndoială, au reuşit fiindcă actorii au fost din start incredibil de bine pregătiţi”. La fel ca pentru actori şi pentru toţi ceilalţi membri ai echipei, repetiţiile temeinice au devenit baza montajului. „Înainte să filmăm prima scenă, deja montaserăm înregistrări de la repetiţii şi de la şedinţele de citire a scenariului, astfel încât, împreună cu Alejandro, am putut începe să estimăm cum avea să arate şi să sune filmul, care dintre conversaţii era în plus şi unde aveau să fie mişcările. Aşa am reuşit să ne apucăm foarte devreme de treabă”, spune Mirrione.
Părerea ta
Spune-ţi părerea