"Poziţia copilului", de trei ori. Ultima ca importanţă (şi cronologie), dar semnificativă ca etichetă, era "Poziţia copilului" din yoga, adoptată de Cornelia Făgărăşanu într-o secvenţă de meditaţie, spre finalul filmului - exclusă la montaj.
A doua, din aceleaşi puncte de vedere, ar putea fi poziţia copilului accidentat faţă de maşină. N-ar fi stricat şi o secvenţă de reconstituire (eventual artizanală, ca aceea de la masa din cafenea), care s-o puncteze - sau, poate, a existat, şi a căzut şi asta la montaj (căci din film s-a tăiat cam multişor, inclusiv din scenariu, ca să se poată înscrie în parametrii finali).
În sfârşit, a treia dar cea dintâi, adevărata poziţie a copilului, la nivel de conţinut şi subînţeleasă permanent, este aceea în raport cu mama sa exagerat de dominatoare - tema filmului. E o problemă umană larg răspândită şi deosebit de serioasă, adeseori soldată cu traume, tulburări de personalitate şi destrămări familiale.
E un lucru ştiut că artiştii se inspiră nu numai "din viaţă" la modul general (ăsta-i de-a dreptul un truism), ci adeseori din experienţe reale specifice, chiar trăite de ei înşişi. E normal ca întâmplările deosebite prin care trecem să-şi găsească expresia artistică - dar, dincolo de firescul situaţiei, se dezvoltă mari riscuri şi provocări. Într-o asemenea situaţie, autorul trebuie să facă efortul de a se distanţa de eul său iniţial (factorul individual), adoptând o atitudine obiectivă şi cu deschideri spre generalitate - în fond, problema centrală a artei: realizarea particularului, ca sinteză între individual şi general. Întâmplător, foarte recent m-am confruntat cu o situaţie similară, scriind un scenariu inspirat dintr-un eveniment petrecut în urmă cu trei luni. Persoana aflată la originea eroinei principale a protestat, temându-se că se vor dezvălui aspecte din viaţa ei personală, şi a trebuit să-i explic cât de mult intervenisem, transformând-o într-un personaj predominant imaginar al unei poveşti de ficţiune. Scopul acestui proces este nu numai protejarea legitimă a intimităţii, ci mai ales investirea produsului finit cu virtuţi artistice universal valabile.
O asemenea evoluţie a avut loc şi în raport cu "Poziţia copilului": s-au făcut comentarii sceptice cu privire la faptul că Călin Peter Netzer s-a inspirat dintr-un accident rutier similar, comis de el cu ani în urmă, reproşându-i-se pretinsul "cinism" faţă de acea dramă. Or, tocmai pornind de aici se relevă calitatea de detaşare descrisă mai sus. Practic, nu ne interesează detaliile situaţiei reale, şi n-ar avea nici un rost să le scormonim, nu numai din discreţie, ci mai ales pentru că în film nu este vorba de evenimentul respectiv - şi nici chiar de cel ficţional. Accidentul de circulaţie implicat în poveste reprezintă doar factorul declanşator pentru a expune şi analiza adevăratul subiect: drama unei familii disfuncţionale ca urmare a tiraniei materne - din nou având la bază un model real, care la rândul lui nu importă la nivelul detaliilor personale. Călin Netzer şi Răzvan Rădulescu au început prin a conversa despre unele elemente comune din vieţile lor, le-a venit ideea de a le folosi într-un scenariu, şi în continuare au construit o poveste de viaţă care să comprime toate aspectele semnificative într-un răstimp de numai trei-patru zile.
O analiză detaliată a scenariului ar depăşi cu mult spaţiul propriu articolului de faţă, fiind de ajuns să menţionăm că Răzvan Rădulescu, cu profesionalismul său recunoscut (şi, totodată, deschis mereu spre formule novatoare) l-a articulat pe cât de precis, pe atât de subtil. Ceea ce vede spectatorul este un film dramatic, povestit cu dinamism şi susţinut printr-o regie sigură, scindată echilibrat între clasic şi insolit - astfel obţinându-se un film reprezentativ pentru actuala etapă "post-minimalistă". În "Medalia de onoare" (2009), Călin Netzer fusese mult mai conservator, evitând însă platitudinile şi formulele învechite, printr-o mare aprofundare a laturii umane şi o vădită iscusinţă narativă. Acum, îşi propune să experimenteze unele mijloace mai insolite, mai ales la nivelul imaginii şi al montajului - bazându-se cu temeinicie tot pe substratul omenesc solid, atât în concepţia personajelor, cât şi prin lucrul cu actorii.
Aşa cum am spus, tragedia (atât cea iniţială, cât şi cea din film) nu e decât un punct de pornire - lucru firesc, din moment ce hazardul luat ca atare este foarte ingrat artistic: prin însăşi natura sa accidentală, arbitrarul nu semnifică. În cazul de faţă, semnificativ este personajul central, care are doar un rol reactiv faţă de accidentul în cauză, dar a acţionat intens, decisiv şi traumatic asupra vieţii propriului său fiu (la rândul lui, adevăratul "copil") din film. Cornelia este mama de tip "maimuţă", care din prea multă dragoste îşi îmbrăţişează puiul într-un mod strivitor, sufocant, ajungând să-l anihileze ca personalitate. Atitudinile ei de pe parcursul celor câteva zile ulterioare accidentului reconstituie drama unei întregi vieţi omeneşti - iar protagonista (deloc o "eroină", cum e de la sine înţeles), relevă o complexitate rară, cu faţete multiple: sentimentalism, sensibilitate, cinism, autoritate, tupeu, opacitate, inconştienţă, şi aşa mai departe - toate, sub umbrela unui egocentrism suveran. Nu e de mirare că Luminiţa Gheorghiu a suscitat atâtea elogii, după ce a dat chip acestui personaj aşa de plin de "carne", culoare şi adevăr.
Toate trăsăturile enumerate mai sus sunt prelungite de actriţă prin detalii interpretative de o maximă expresivitate, dublată de un rafinament extrem, fără nimic din soluţiile facile care pot tenta în cazul unui personaj atât de ofertant, puternic şi multicolor, abordat în cheia unei satire sobre. Totodată, i se remarcă şi marea disponbilitate, după ce bogata ei carieră s-a constituit, în mare parte, din roluri oarecum mai monocrome fiecare în parte, deşi nu mai puţin consistente - de la Catrina din "Moromeţii" (1988 - Stere Gulea) până la Mioara Avram din "Moartea domnului Lăzărescu" (2006) şi "Aurora" (2010 - Cristi Puiu), doamna Jderescu din "A fost sau n-a fost" (2007 - Corneliu Porumboiu) sau doamna Radu din "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (2008 - Cristian Mungiu).
În jurul acestui pivot uman din centrul filmului gravitează toate celelalte personaje, începând cu fiul ei, Barbu - un Bogdan Dumitrache aşa cum îl ştim, substanţial cu discreţie, construind din accente şi tuşe economice portretul bărbatului forţat să rămână "copil", timorat, exasperat, revoltat fără speranţă - de reţinut momentul când face o ultimă încercare de a-şi tempera mama, mărturisind totodată: "ştiu că nu înţelegi..." Mult mai restrâns, dar la fel de bogat în plan interior şi interpretativ, Florin Zamfirescu îl creează pe Aurelian, soţul care nu mai reuşeşte să scoată capul de sub papuc decât prin replici şi ironii acid-sterile - antologică secvenţa despărţirii din antreu, cu schimbul ei de replici simetrice, când atât fiul cât şi nevasta îi reproşează acelaşi lucru, dar de pe poziţii diametral opuse (fiecare, în raport cu celălalt).
În schimb, se distinge puternic Ilinca Goia, o mare actriţă pe care cinematografia românească a subfolosit-o de-a dreptul scandalos: dialogul dintre Carmen şi Cornelia, premergător finalului, are o forţă tulburătoare, cu atât mai specială cu cât iese la iveală în contextul unei confruntări absolut calme în aparenţă, însă marcată de tensiuni mocnite, îndelung acumulate - ambele actriţe oferind un regal al mijloacelor de expresie minimale, la nivel de priviri, tresăriri abia perceptibile şi întonaţii subtile.
Portrete convingătoare mai oferă Vlad Ivanov, în Dinu Laurenţiu, şoferul implicat indirect în accident - o altă ipostază, oarecum şi mai perversă (tocmai prin faptul că e mai unsuros) a celebrului său Domn Bebe din "4,3,2", Nataşa Raab, cu robusteţea ei dezinvoltă, în "Guţa", mătuşa-mama-bunica-ce-o-fi - cum aruncă Mimi Brănescu, în discreta schiţă de portret a agentului Pricop - precum şi Adrian Titieni şi Tania Popa, creionându-i eficient, din doar câteva trăsături, pe cei doi oameni simpli şi marcaţi de suferinţă cărora le-a murit copilul; remarcabil momentul strângerii de mână din final, filmat de la distanţă, în oglinda retrovizoare a maşinii - atât de elocvent, ca limbaj corporal...
Aminteam mai sus de virtuţile speciale ale imaginii şi montajului. Directorul de fotografie Andrei Butică foloseşte o concepţie plastică elaborată, distribuind atent culorile, luminile şi umbrele într-o cheie de definiţie fidelă, după cum se remarcă mai ales în secvenţele din casă, cu acele clar-obscururi în tonalitate oranj de o falsă căldură, contrastând cu răceala aseptică a compoziţiilor din alte ambianţe. Îndrăzneţ şi incitant este montajul, în domeniul căruia Peter Călin Netzer a pornit cu intenţia de a încălca deliberat (dar perfect motivat) toate regulile, tăind în cele mai surprinzătoare puncte, pentru a sugera fărâmiţarea universului uman reprezentat, fracturile relaţiilor dintre personaje, caracterul abrupt şi accidentat al evoluţiei poveştii într-un asemenea context. Evident, meritul final îi revine Danei Bunescu, care a aplicat cu precizie şi competenţă instrucţiunile de ordin general ale lui Netzer, obţinând un discurs imagistic alert, permanent marcat de şocuri mărunte şi înnebunitoare.
Se impune să menţionăm şi creaţia consacratei maestre a machiajului Dana Roşeanu, situată aici mai puţin în zona compoziţiei cât a corecţiei creative - de la părul blond cu şuviţe al Corneliei, care-i accentuează schismatic personalitatea, până la scoaterea lui Adrian Titieni şi Tania Popa din faciesurile lor cunoscute, spre a-i investi cu noi valenţe caracterologice, conform personajelor descrise mai sus.
Pe undeva, filmul poate trimite cu gândul la "4,3,2", prin folosirea sugestiei şi a pistelor deliberat nefinalizate - mai ales în trei secvenţe: "negocierea" aluzivă dintre Cornelia şi Dinu Laurenţiu, discuţia ei cu Carmen, ajunsă la dezvăluirile despre relaţia intimă a acesteia cu Barbu, sau momentul masajului, de un substrat incestuos implicit - spectrul Complexului Oedipian care planează asupra întregii drame. Fie şi numai din această perspectivă, "Poziţia copilului" îşi relevă adevăratele sensuri: Freud n-a vorbit despre accidente, ci despre realităţi umane imuabile şi profunde - oricât de incomode.
Părerea ta
Spune-ţi părereasper sa ruleze si la cj