Oscar 2013: perdanţii şi falşii profeţi

Argo, genul de film care odată reprezenta media la Hollywood, după cum scria - cu o zi înainte de Gala decernării Oscarurilor - Los Angeles Times, a obţinut cel mai important trofeu al serii, asta după ce gazda evenimentului spunea că "Argo a fost atât de clasificat, încât regizorul său nu este cunoscut la Hollywood". Despre acest trofeu, dar şi despre celelalte surprize ale Galei, puteţi citi în materialul de mai jos.

Prima surpriză a palmaresului vine devreme, la doar un sfert de oră de la debutul Galei, când Christoph Waltz primeşte trofeul pentru Cel mai bun actor în rol secundar. Dincolo de faptul că Waltz este protagonist, la egalitate cu Jamie Foxx, nominalizarea lui la rol secundar fiind din acest punct de vedere contestabilă, însuşi trofeul este discutabil. Favoritul categoriei, Robert De Niro, probabil nu a fost iertat pentru toate filmele proaste în care a apărut în ultimul deceniu, de la Little Fockers şi New Year's Eve la Righteous Kill şi Hide and Seek. La fel se întâmpla şi în 2007, cu Eddie Murphy, memorabil în muzicalul Dreamgirls. Actorul pierdea trofeul în favoarea unui Alan Arkin (Little Miss Sunshine) fără sclipire.

Favoritul nostru de la categoria Cel mai bun actor în rol secundar, morocănosul Tommy Lee Jones (Lincoln), are un deficit de imagine la Hollywood, carisma nefiind atuul său. Chiar Seth MacFarlane a luat peste picior firea posacă a lui Lee Jones, deschizând Gala cu afirmaţia "Călătoria în căutarea râsetului lui Tommy Lee Jones începe acum!".

Odată ajuns pe scenă, Christoph Waltz a mulţumit lui Tarantino pentru că "A urcat muntele nefiindu-i frică, a trecut prin cercul de foc şi a omorât dragonul;... pentru că nu i-a fost frică", citând replica personajului său, Dr. King Scultz, care a povestit Cântecul Nibelungilor lui Django.

O surpriză neplăcută a Oscarurilor din acest an este lipsa thrillerului Zero Dark Thirty, singurul trofeu primit de film fiind pentru "Cel mai bun montaj de sunet - Paul N.J. Ottosson", din cele patru nominalizări. 2013 a fost, în mod evident, anul filmelor politice la Oscar. Lincoln, Django, Argo, Zero Dark Thirty s-au situat în această sferă. Cât priveşte Zero Dark Thirty, prezentatorul Seth MacFarlane, ce poate juca cu succes şi într-o reclamă la Colgate, "sintetiza" ideea filmulu, spunând că Zero Dark Thirty este despre "puterea înnăscută a femei de a nu lăsa niciodată o greşeală nepedepsită"... Lăsând gluma deoparte, Zero Dark Thirty este filmul pentru care am fi votat, dacă am fi fost membri ai Academiei Americane de Film. Ce a făcut din Zero Dark Thirty un perdant, în pofida subiectului, scenariului original şi regiei?

În primul rând, filmul a fost perceput ca parte dintr-o campanie de reparare a deficitului de imagine a preşedintelui Obama. Apoi, filmul a fost condamnat pentru portretizarea mincinoasă a tehnicilor CIA de interogare a ostaticilor. Într-adevăr, interogatoriile sunt foarte violente în Zero Dark Thirty - spectatorii vor asista la câteva scene de waterboarding, pe lângă secvenţele de bătaie până la epuizare a ostaticilor. Poate că asta nu ar fi stârnit controverse dacă regizoarea Kathryn Bigelow nu ar fi susţinut că filmul documentează întocmai realitatea, ea având acces la dosarele clasificate ale CIA. Iar al treilea motiv, şi poate cel mai important, este că probabil moartea lui Osama bin Laden a avut loc mult prea târziu după evenimentele de la 11 septembrie, într-un moment în care americanii nu-l mai percepeau pe bin Laden ca inamicul numărul 1. Însăşi vinovăţia lui bin Laden, la zece ani după atentatele asupra Turnurilor gemene, începuse să fie pusă la îndoială; mulţi americani îşi acuzau propriul guvern. Bin Laden era în 2011 pentru americani mai degrabă elementul care atrăgea atenţia asupra greşelilor propriului lor Guvern - războiul din Irak, războiul din Afghanistan. Bin Laden era în 2011 o figură urâtă, dintr-o galerie de alte figuri urâte, dar nu mai era acea ură publică îndreptată în mod sprecial împotriva lui. Aşa că publicul american probabil că nu a vrut cu adevărat să vadă acest episod al capturării şi omorârii lui bin Laden. Pentru că nu-i mai provoca acea bucurie de a fi răzbunat. Nevoia/ura s-a diluat în zece ani.

Pe de altă parte, Hollywoodul are tradiţia de a demoniza villainul sau de a-l umaniza - dintr-o nevoie comercială, sau din grija pentru a construi un personaj complex. Dar Bin Laden nu joacă niciun rol în filmul lui; nici măcar nu i se vede faţa; deşi apare în film, nu face parte din el. Şi era cel mai interesant personaj din această schemă.

Django a promovat un rasism negru, chiar dacă regizorul nu e de culoare. Django Unchained a obţinut Oscarul pentru scenariu original, deşi concura cu Amour, Zero Dark Thirty, Moonrise Kingdom şi Flight. O mişcare curajoasă din partea membrilor Academiei, dar nu într-atât de curajoasă cât pentru un Oscar pentru Cel mai bun film. Spun "curajoasă" pentru că Django promovează un rasism negru, în principiu la fel de rău ca cel alb. Django omoară albi nu pentru că sunt nelegiuiţi, iar el este un vânător de recompense, alături de Dr. Schultz, ci omoară albi din plăcere. Asta face din Django un film incorect din punct de vedere politic, pierzând principalul trofeu al serii.

Los Angeles Times prin criticul de film veteran Kenneth Turan argumenta succint de ce Argo nu e cazul să ia Oscarul. Dăm dreptate criticului. Opinia lui este expusă, pe larg, aici.

Categoria cu cele mai mici îndoieli a fost pentru "Cea mai bună actriţă în rol secundar", trofeul revenindu-i lui Anne Hathaway, care a dovedit că poate juca şi cânta cu emoţie în acelaşi timp. Am apreciat-o şi pentru discursul său, unul dintre cele mai frumoase ale serii. Anne a spus că speră ca "în viitorul foarte apropiat tragedia lui Fantine să fie găsită numai în operele de ficţiune, nu şi în viaţa reală".

Seth MacFarlane i-a introdus pe Daniel Radcliffe şi pe Kristen Stewart, care urma să prezinte Cea mai bună scenografie, într-un mod nu foarte măgulitor: "...un vrăjitor şi un vampir, ceea ce este mai rău la Hollywood din punctul de vedere al creştinismului". Noi am completa "şi al bunului simţ". Stewart şchiopăta inexplicabil pe scenă şi avea o mimică ce sugera o durere greu stăpânită, ceea ce a făcut momentul acestui cuplu de prezentatori şi mai dezagreabil.

Emmanuelle Riva a fost printre marii perdanţi ai serii. Iată că, dacă Hollywoodul a premiat la Interpretare actori de altă naţionalitate (un alt francez chiar anul trecut - Jean Dujardin pentru The Artist), iată că Amour, nefiind o coproducţie cu America nu primeşte suficient credit, membrii Academiei preferând să premieze varianta mai comercială - şi anume Jennifer Lawrence. În mod cert, toate cele cinci actriţe nominalizate au fost egale ca valoare, dar Riva, ce devenea cunoscută pentru rolul din Hiroshima, mon amour, merita măcar onorific Oscarul.

Ce alte premii ati mai contesta?