Considerat favoritul absolut la Oscar 2017 la categoria Cea mai bună actriţă în rol principal, Jackie deschide o poartă în viaţa celei mai iubite prime doamne a Americii, Jacqueline Kennedy, în preajma asasinării soţului ei, John F. Kennedy, cel de-al 35-lea preşedinte american. Regizat de chilianul Pablo Larraín, la debutul său în limba engleză, filmul a fost ultra-lăudat de criticii americani, dar spectatorii români vor fi cu siguranţă mai reticenţi în aprecieri.
Este fără îndoială o tentaţie să pătrunzi în sânul "puterii", iar Larraín exact aşa şi face, arătând ce se petrece în spatele uşilor închise, imediat după tragedie. O vedem pe Portman în celebrul costum Chanel roz, care se află în continuare, pătat de sânge, într-un spaţiu de depozitare dintr-o reşedinţă a familiei Kennedy. Scenariul scris de Noah Oppenheim (şi recompensat cu un premiu la festivalul de la Veneţia) combină nonliniar mai multe momente din preajma asasinării, încercând să aproximeze un portret cât mai fidel, deşi adulator, al unei femei pe cale să piardă totul.
Filmul combină tentant aspectul politic şi personal al tragediei. Imediat după asasinare, în timp ce Jackie îşi şterge de pe faţă sângele împroşcat la impactul glontelui ucigaş, resorturile puterii încearcă să se redreseze cât mai repede. Este apogeul Războiului rece şi nicio zi nu poate trece fără ca maşinăria să fie condusă de un lider abil. În timp ce trupul fostului preşedinte aşteaptă autopsia, vicepreşedintele Lyndon B. Johnson (John Carroll Lynch) depune deja jurământul, devenind cel de-al 36-lea preşedinte al Statelor Unite. Jackie explorează excelent un afront la adresa bunului-simţ: în lumea celor de rând, văduva ar fi lăsată să jelească, dar în cea a celor puternici, i se arată compătimitor, dar categoric şi rapid, uşa.
Din nefericire, Jackie eşuează să emoţioneze. Natalie Portman dă totul în interpretarea ei, dar nu reuşeşte să ţi-o aducă pe eroină aproape. Nu suferi alături de ea, ci priveşti, detaşat, cum se năruie o viaţă aparent perfectă. Şi ce eşec poate fi mai mare pentru un film biografic să nu îţi dezvăluie o persoană, ci să-ţi învăluie în veşminte scumpe o icoană, asta în timp ce subliniază că principala realizare politică a acestui indiscutabil simbol naţional al Americii anilor '60 a fost renovarea Casei Albe. Celebră organizatoare de petreceri, Jackie foloseşte mare parte din timpul petrecut pe ecran organizând ceea ce pare a fi ultimul ei eveniment social: cortegiul funerar al soţului.
Românii se vor amuza la o scenă în care, gazdă a unei emisiuni de televiziune filmată în saloanele Casei Albe, Jackie este îndemnată de asistenta ei Nancy (Greta Gerwig) să se refere la somptuoasa reşedinţă a preşedintelui drept "casa poporului". Într-una din cele mai bântuitoare scene ale filmului, Jackie va rătăci aproape catatonică, acompaniată de viorile repetitiv-lugubre, aproape intruzive, de pe coloana sonoră a britanicei Mica Levi, prin încăperile decorate cu gust, atingând uşor obiectele ce au aparţinut altor preşedinţi SUA. E un rămas-bun adresat unui stil de viaţă şi unei epoci ce se sfârşeşte abrupt.
Probabil că titlul cu care Jackie ar putea fi imediat comparat este The Queen, despre reacţia reginei Elisabeta a II-a (Helen Mirren) la doliul ce cuprinde lumea întreagă la moartea prinţesei Diana. Este relevantă diferenţa dintre titlul familiar al premierei de vineri, Jackie, şi cel detaşat-respectuos al filmului lui Stephen Frears. Din nefericire pentru Jackie, "regina" de la Casa Albă este mult mai puţin ataşantă decât cea de la palatul Buckingham.
