Drama românească Q.E.D. rulează de o săptămână pe marile noastre ecrane, având ca punct de plecare decizia unui matematician (Sorin Leoveanu) de a publica o cercetare într-o revistă a unei universităţi americane, în 1984, fără acordul Partidului. Gestul său nu rămâne fără consecințe. Cu ocazia rulării la cinema a filmului, Cinemagia a adresat câteva întrebări regizorului producţiei, Andrei Gruzsniczki.
Aţi trăit 28 de ani în comunism, cum aţi perceput atunci perioada comunistă şi cum o percepeţi acum, la 25 de ani distanţă?
Andrei Gruzsniczki: Nu vreau sa vin cu tot felul de povețe despre trecut. Pur si simplu cei 28 de ani de comunism m-au facut sa visez la plecarea din tara – occidentul era fantasma tuturor romanilor. America, desigur, tinutul cel mai rivnit. Rezultatul celor 28 de ani: daca nu as fi inceput studiile de regie in '90 mi-as fi cautat urgent un rost in viata pe alte meleaguri. Din cite stiu din grupa mea de circa 30 de politehnisti mai sint in tara doi. Dupa o mica gura de speranta ei au plecat imediat dupa mineriadele din anii '90 cind au inteles cam in ce directie a pornit Romania.
Ieseam din comunism, ma consideram de dreapta si ma mindream cu asta. 24 de ani de capitalism romanesc si democratie originala m-au facut sa incep sa privesc lucrurile altfel si sa-mi stavilesc entuziasmul si propensiunea spre liberalismul economic. Nu e o nostalgie dupa trecut ci constatarea evolutiei societatii noastre, in care indiferenta este cuvintul la ordinea zilei. Nu exista protectie sociala (indiferent de tipul guvernarii), educatia si cercetarea sint si ele pe butuci, nimanui nu pare sa-i pese de nimic. Prietenia nu mai e nici ea ce-a fost, banii si mica faima de starleta fac diferentele intre oameni. Nu ma erijez in analist politic sau in critic social, este doar ceea ce percep la 24/25 de ani distanta.
Reuşiţi în Q.E.D. să nu demonizaţi sistemul şi pe exponenţii lui (Voican). Cum aţi reuşit să nu trataţi cu patos perioada respectivă?
Andrei Gruzsniczki: Pentru ca nu despre sistem si exponentii sai este vorba pentru mine in acest film, ci despre oamenii obisnuiti care traiau in acel sistem. Oameni care incercau sa se adapteze, care aveau vise, sperante (ajustate la limitarile impuse), care incercau sa-si construiasca o viata cit de cit normala. Sperau. Traiau. Iubeau. Speranta este una din acele dimensiuni umane care face viata suportabila - chiar si azi speram inca sa ajungem sa traim intr-o societate “normala”.
In alta ordine de idei, calea facila de a stirni emotia spectatorului este pedalarea pe visceral, intersectind personajul principal cu „demoniacul”, cum ziceti. Am incercat sa evit aceasta cale facila. Acest film vrea sa fie o felie de viata din anii '80. Nu este un film despre atrocitatile acelei epoci – acestea au existat, trebuie scoase la lumina, si sint sigur ca vor oferi inca multe subiecte de film. Quod erat demonstrandum este mai degraba o poveste despre oameni obisnuiti care pot fi adusi, cu picatura chinezeasca, acolo unde nu si-ar fi imaginat vreodata ca pot ajunge.
In opinia dvs., caracterul malefic al sistemului comunist a constat în doctrină, în conducători, sau în executanţii lui?
Andrei Gruzsniczki: Lucrurile nu pot fi separate, cred. O doctrina in sine, care nu este pusa in practica, nu poate face nici bine nici rau. Nu sint un specialist in domeniul politicii. Dar comunismul, prin definitie, este formatiunea sociala caracterizata prin proprietatea sociala asupra mijloacelor de productie. In comunism, teoretic, toate bunurile apartin societatii ca intreg, toti oamenii avind acelasi statut social si economic. Cuvintele lui cheie: lupta de clasa, dictatura proletariatului, plus-valoarea, au fost teoretizate de Marx. Dar acesta la rindul lui isi trage inspiratia, printre altele, din scrierile unui Thomas Morus (vezi Utopia), Tommaso Campanella (cu celebra sa Cetatea soarelui), Jean-Jacques Rousseau, Adam Smith. Ca sa nu mai vorbim de influentele dialecticii lui Hegel. Dar nu putem blama linii de gindire. Ar fi cel putin nedemocratic. Problemele apar insa atunci cind teoriile sint puse in practica.
Pe de alta parte, conducatorii si executantii merg mina in mina, ei nu pot exista unii fara altii. In plus, constatam ca, in orice tip de societate, cel care are puterea incearca sa-si aproprie si mai mult “control”. Situatie care nu poate decit sa fie exacerbata intr-o „dictatura a proletariatului”. Fondatorii doctrinei comuniste susţineau ca dictatura proletariatului constituie o formă de organizare si conducere politica a societăţii numai pentru perioada de trecere de la capitalism la socialism. Odata ajunsi acolo dictatura proletariatului disparea ca prin farmec si se ajungea la o organizare si conducere democratică a societăţii. În practică, acest lucru nu s-a petrecut si nici nu cred ca se putea întâmpla.
Marx ar fi spus la un moment dat, după ce partidul francez al muncitorilor s-a scindat: „dacă ăsta e marxism, atunci eu nu sunt marxist”. Doar ca deschisese cutia Pandorei si era, deja, prea tirziu. Relevant mi se pare faptul ca Epimetheus, dupa ce a inchis speriat cutia Pandorei, din care iesise cam tot ce putea sa iasa rau, a inchis inauntru un singur lucru – Speranta.
De ce aţi aşteptat momentul actual ca să faceţi filmul (întreb şi pentru că recrearea anilor 80 presupune un efort substanţial)?
Andrei Gruzsniczki: Probabil ca in perioada 1990 – 1999 ar fi fost cel mai usor de recreat epoca comunista. Incepind din 2000 lucrurile au inceput sa se schimbe in Romania, evolutia a fost exponentiala – si nu ma refer la mentalitate, ci doar la ce s-ar numi in film scenografie si recuzita.
Dar generatia mea de cineasti a avut acces la fonduri cinematografice abia dupa ce s-a schimbat sistemul de finantare a filmului romanesc, prin octombrie 1997, atunci cind s-a infiintat Oficiul Național al Cinematografiei (actualul Centru Național al Cinematografiei). Si cred ca 1999 este anul de referinta pentru acest nou val de regizori, virful de lance fiind filmul lui Cristi Puiu Marfa si banii, care a obtinut finantare in 1999.
A trecut apoi ceva timp pina cind am reusit sa fac un prim lungmetraj. Abia dupa aceea m-am incumetat sa ma inham la un proiect mai amplu si mai ambitios, cum este Quod Erat Demonstrandum.
Asa ca momentul lui nu a fost o alegere personala, pur si simplu asa a fost sa fie. De altfel cred ca fiecare proiect are viata lui si se intimpla atunci cind trebuie sa se intimple. Oricum, nu as fi pornit un proiect atit de dificil, ma gindesc atit la numarul actorilor cit si la complexitatea povestii, fara o experienta prealabila in lungmetraj.
Credit foto: Toma Lapteş
