Articole Les enfants du siecle

Î: S-a scris mult despre amantii de la Venetia, însã nimeni nu a îndrãznit sã abordeze aceastã poveste în cinematografie. Dumneavoastrã cum v-a venit aceastã idee?

R: În anul 1835, poetul si dramaturgul Alfred de Musset a scris primul si singurul sãu roman, Confesiunile unui copil al secolului, în care îsi face un autoportret. Povesteste cum, cinic si dezamãgit, întâlneste o femeie pe care o idealizeaz si de care se îndrãgosteste. Ea îi opune rezistentã. El face orice pentru a o seduce si, când la rândul ei se îndrãgosteste, el vede în aceasta un semn de slãbiciune. Redevine cinic, gelos, posesiv, crud si nu se poate împiedica sã distrugã fericirea lor.

Prima datã când am citit aceastã carte, nu stiam cã femeia despre care vorbea Musset era George Sand. Am descoperit mult mai târziu cã exista o a doua versiune a acestei povesti de iubire, scrisã de George Sand, dupã moartea lui Musset: Elle et Lui (“Ea si El”). Atunci am descoperit atunci cã , de fapt, povestea lor de dragoste nu încetase niciodatã sã suscite interesul public, atât înaintea cât si dupã moartea lor. Critici, exegeti, descendenti, fiecare îsi revendica propria versiune ca fiind cea adevãratã… M-am întrebat, prin urmare, ce a avut atât de special aceastã iubire pentru a isca atâtea controverse? Tot acest mister m-a incitat sã-l pãtrund. Am fost fascinatã de modernitatea acestei povesti si am vrut sã-i restitui forta initialã: sã exprim punctul de vedere al celor doi amanti, sã-i fac sã se reîntâlneascã în sfârsit într-un singur demers, într-un film…

Î: Filmul dumneavoastrã începe cu cuvintele disperate al lui Musset, evocând lumea în ruine, populatã de copii ai secolului, învesmântati în negru precum niste orfani, cu blasfemia pe buze si cu inima gãunoasã. Aparent, nimic nu s-a schimbat!

R: De fapt, trecerea la mileniul al treilea este destul de asemãnãtoare cu experienta trãitã de generatia nãscutã în anii 1770 – 1810: o societate blocatã care nu reuseste sã se regãseascã, sisteme de gândire desuete, ideologii muribunde, materialism triumfãtor, epidemii mortale dar si constientizarea din ce în ce mai acutã a nefericirii universale…

Începutul unui secol, ca si anii postbelici au dat întotdeauna nastere unor talente noi, unor curente noi.Toti acei tineri scriitori, pictori, compozitori care fãceau parte din cenaclurile si saloanele culturale ale începutului de secol XIX aveau toti mai putin de treizeci de ani când au provocat un seism de o violentã extraordinarã odatã cu nasterea romantismului… Frãmântati de rãul secolului, au reinventat arta dând peste cap regulile, normele si genurile existente.

Generatia mea, cea postbelicã, a ales, la rândul ei, sã reinventeze dragostea si relatiile interumane (Confesiunile unui copil al secolului era o carte care se trecea din mânã în mânã pe baricadele din mai 68; era “cartea noastrã”, alãturi de “Cãrticica Rosie”).
Ca si copii anului 1830, noi crescusem într-o societate cu o moralã fondatã pe principii care nu aveau nici o legãturã cu “viata adevãratã”. Ca si George Sand si Alfred de Musset, noi fusesem educati în scoli unde fetele si bãietii erau separati. La 20 de ne-am dat seama cât de mult fusesem izolati de sexul opus. Am fost nevoiti sã redescoperim dragostea, sã o curãtãm de prejudecãti si de vechile sentimente de culpabilitate mic-burgheze, sã regãsim un adevãr pe care pãrintii nostri ni-l ascunseserã, din timiditate sau din nestiintã. Abolirea diferentelor între sexe a devenit stindardul revoltei noastre. Bãietii îsi lãsau pãrul lung, în vreme ce fetele se tundeau scurt si purtau pantaloni. (George Sand purtase pantaloni bãrbãtesti un secol mai devreme).

Naivi cum eram, nu ne închipuiam nici pe departe cã , înlãturând interdictiile, schimbând regulile, aveam sã dãm nastere unei generatii complet debusolatã, privatã de repere si de valori clare. Acuzându-ne de “faliment sentimental”, tinerii de astãzi sunt în cãutarea unor modele de îndrãgostiti în care sã se regãseascã. Ei cautã cu disperare o motivatie pentru a trãi si a iubi. Pentru mine a fost aproape ca o îndatorire sã fac acest film, modernizând povestea de iubire dintre George Sand si Alfred de Musset. Am vrut sã le ofer un film de dragoste care încearcã sã evite cliseele si minciunile si toate acele lucruri cu care au fost obisnuiti de serialele TV, de happy-end-urile hollywoodiene, si sã le arãt un alt lucru, în alt fel.

Î: Pentru scrierea scenariului ati apelat la Murray Head si Francois Olivier Rousseau. Care a fost optiunea dvs. personalã în conceperea scenariului?

R: Am apelat la Francois Olivier Rousseau, pentru cã este specialist în secolul al XIX-lea. Stãpâneste limbajul acelei perioade ca nimeni altul si a dat filmului un ton si o ironie care au reconstituit cu mare fidelitate epoca, fãcând-o, în acelasi timp foarte accesibilã contemporanilor nostri.

Murray Head s-a implicat în acest proiect cu mare pasiune, fervoare si entuziasm, adãugându-i modernitate si profunzime. Mergând în profunzimea psihologiei personajelor, ne-a ajutat sã le întelegem si sã ne recunoastem în ele.

Am lucrat doi ani la acest scenariu. Ne-am inspirat din Confesiunile unui copil al secolului, dar si din poemele lui Musset, din romanele lui George Sand ca si din corespondenta dintre ei. Povestea lor de iubire a fost specialã si pentru cã în timp ce o trãiau, o scriau dar si pentru cã, atât în timpul legãturii lor, cât si dupã despãrtire, au continuat sã se inspire din acea iubire în toate scrierile lor, fiecare în felul sãu. Una din preocupãrile noastre principale a fost sã dãm viatã prieteniilor lor, rivalitãtilor, lumii care îi înconjura. Trebuia sã readucem la viatã o epocã incredibilã, strãlucitoare, în care au înflorit genii precum Hugo, Dumas, Stendhal, Delacroix sau Liszt.

Optiunea noastrã personalã în scrierea scenariului a fost cea a adevãrului. Nu adevãrul istoric, ci cel al sentimentelor si al emotiilor. Totul este adevãrat si nimic nu este adevãrat în acelasi timp, cãci, plecând de la fapte relatate în cãrti, noi am “reinventat” totul. Un film nu este un documentar istoric, ci o operã de fictiune care nu face uz decât de o parte din realitate.


Î: Luis Bacalov a compus muzica originalã a filmului, dar pe coloana sonorã a filmului existã si bucãti muzicale din repertoriul romantic. Aceastã alegere corespunde aceluiasi demers?

R: Murray Head este cel care m-a ajutat sã constientizez importanta muzicii pentru acest film. Pe timpul lui Sand si Musset, oamenii erau obsedati de muzicã; se mergea la concerte, desigur, dar se si practica acasã. Toatã lumea stia sã cânte la un instrument. Sand cânta la harpã; de altfel, ea spune în “Povestea vietii mele”: “Muzica este cea care m-a fãcut sã cred în Dumnezeu”. Asadar, ideea era sã plecãm de la muzica pe care o ascultau oamenii acelei epoci: Schumann, Liszt, Berlioz, Tarrega… Cu multã inteligentã, Luis a înteles cã din grija de autenticitate doream sã pãstrez anuimte teme din repertoriul romantic. A compus, cu talent si sensibilitate, o muzicã originalã care se îmbinã perfect cu muzica epocii respective, aducând filmului emotia esentialã.

Î: Era un fapt de la sine înteles cã Juliette Binoche trebuia sã o incarneze pe George Sand?

R: Da. Trebuia sã fie ea, altfel, filmul nu mai exista. Juliette, care are practic aceeasi vârstã ca eroina noastrã, nu avea cum sã nu joace acest personaj atât de puternic. George Sand este, fãrã îndoialã, frantuzoaica cea mai faimoasã în lume ca simbol al feminismului. În Statele Unite existã chiar si tricouri “George Sand”!
Juliette si-a luat timp de gândire, dupã care s-a decis: va fi George Sand. Stiam cã va avea forta, misterul si gratia personajului. A fãcut un lucru minunat. Juliette Binoche este mai mult decât o actritã, este este o creatoare. Poate sã facã orice, însã trebuie ma întâi sã simtã fiecare cuvânt, fiecare gest.

Î: Cum v-ati gândit la Benoît Magimel pentru rolul lui Musset?

R: Am avut mult noroc. Nu existã multi actori de 20 – 25 de ani capabili sã ducã pe umerii lor greutatea unui asemenea personaj. Dupã câteva probe, Benoît Magimel s-a detasat net dintre ceilalti candidati. Este un actor inteligent, profund, seducãtor. În ciuda tineretii sale, dacã e sã-l judeci dupã experienta sa, ai spune cã are în urmã 55 de ani de meserie de actor.

Î: Cum trebuie înteles mesajul din finalul filmului?

R: Eu cred cã locul si importanta unei iubiri în viata cuiva nu se reveleazã decât mult mai târziu. Doar odatã cu trecerea timpului îti dai seamma exact de sentimentele pe care le ai fatã de celãlalt. Dar trebuie sã recunosti iubirea când o întâlnesti, sã nu o lasi sã treacã, sã ai curajul sã o trãiesti si, precum Sand la sfârsitul filmului, sã fii în stare sã spui cã odatã am iubit cu adevãrat si sã ti-o spui cu inima deschisã. Am vrut sã închei filmul cu un mesaj plin de sperantã.