Articole Dieu est grand, je suis toute petite

Care a fost punctul de plecare al poveştii?

Ideea de pornire a poveştii era să filmez raporturile dintr părinţi şi copii prin intermediul unei poveşti de dragoste imposibile între două persoane care au totul pentru a se iubi, dar nu reuşesc. Pe măsură ce scriam scenariul şi apoi filmam, aveam în minte imaginea lui Michèle şi Francois tîrînd după ei cîte o greutate, ca cele de prizonieri dintr-un film al lui Charlie Chaplin, care aveau forma părinţilor fiecăruia. Cei doi încearcă să avanseze în viaţă, dar acele greutăţi nu fac decît să-i frîneze.

Însă această greutate a moştenirii este tratată în film cu mare detaşare.

Ce mă interesează cel mai mult la un film, este să merg pe acea linie subţire dintre rîs şi plîns. Îmi place să găsesc într-o dramă situaţii comice şi comicul în situaţii dramatice. Efectul este foarte dinamic. Claude Sautet spunea: “Un film nu trebuie să descurajeze oamenii să-şi continuie viaţa. Chiar dacă e sumbru, trebuie să te facă să doreşti să trăieşti.” Chiar dacă filmele mele nu au nimic în comun cu cele ale lui Sautet, îmi însuşesc acest citat. De exemplu, ultimul film al lui Moretti, Camera fiului, care e foarte trist, cînd ieşi din sală, te face să doreşti să-ţi strîngi tare în braţe copilul. Despre asta e vorba.

Recurenţa planurilor-secvenţă dă o mare fluiditate filmului.

Adesea mă simt mai degrabă coregraf decît regizor. Travlingurile din film urmează mişcările emoţionale şi fizice ale celor doi protagonişti, care merg unul spre celălalt, se ataşează, se detaşează, se ataşează din nou, se lovesc, îşi fac rău, apoi se ridică şi îşi reiau mişcarea, care îi uneşte şi-i desparte fără încetare.

Pentru Michèle, căutarea începe cu religia.

Cum să te descurci în viaţă, cînd proprii tăi părinţi nu s-au descurcat? Cum poate Michèle, la numai 20 de ani, să trăiască în pace, cînd mama ei este incapabilă să facă acele alegeri care ar face-o fericită? Cînd mama ei este victima istoriei dureroase a propriei familii? Cum poţi să fii fericit cînd mama ta nu este? Cum să crezi în dragoste, în viaţă, cum să crezi (în viaţă, în dragoste, în Dumnezeu)? Michèle vrea să creadă: în ceva, nu contează ce. Ea merge spre Dumnezeu pentru ştie că porţile bisericii sînt mereu deschise. Cînd se simte rău, ştie că poate intra într-o biserică să se roage, chiar dacă nu este convinsă sută la sută în existenţa lui Dumnezeu. Ea vrea să se poată agăţa de ceva sau de cineva. Tocmai a făcut un avort. Se simte singură, abandonată, vrea să moară. Şi, cum nu ştie către ce să se îndrepte, se îndreaptă către Dumnezeu.

Ce caută Michèle în celelalte religii?

Cel mai urît coşmar al său este că ar putea să semene cu mama sa. Îşi reneagă educaţia catolică “lipsită de credinţă”. Ea vrea să aibă credinţă, Vrea să trăiască lucruri adevărate. Are 20 de ani. Vrea să trăiască adevărat, cu forţă, cu pasiune, cu sentimente diferite de cele ale mamei sale, care trăieşte rutina şi plictisul unui mariaj epuizat. De aceea încearcă să creadă în Dumnezeu încă din copilărie, apoi un prieten îi împrumută o carte despre budism, îşi face codiţe împletite şi încearcă să tindă spre Nimic, apoi îl întîlneşte pe François, care este evreu, şi începe să se vadă cu el. Putem să ne întrebăm dacă François o interesează pentru că este evreu sau pentru că este doar super-seducător. Nu ştiu cînd se îndrăgosteşte de el, însă adesea îmi spun că o face atunci cînd ea îl întreabă, la a doua întîlnire: “Şi tu, ce religie ai?”, iar el îi răspunde: “Nici una, de ce? Trebuie să am vreuna?”. Pînă la urmă, cei doi se aseamănă. Nici unul nu crede în nimic, amîndoi vor să creadă în ceva. Ea vrea să se convervtească şi ca să-l ajute pe el, dar şi ca să se ajute pe ea însăşi să trăiască. La 20 de ani vrem să schimbăm lumea, să-i schimbăm pe ceilalţi. Să creşti, înseamnă să te accepţi pe tine aşa cum eşti.

Cum concepeţi munca de regizor?

Am nevoie să testez dialogurile, să le rumeg eu mai degrabă decît să le rumege actorii. Sînt foarte autoritară, dar ascult întotdeauna sugestiile lor. Pentru mine actorii sînt materie vie, modelabilă. Ceva ce ia formă prin munca cu mîinile, cu trupul, cu mintea şi cu tot felul de instrumente. Mi-ar place să pot să mă încui cu actorii mei, ca un coregraf cu dansatorii săi şi cu un pianist, cu frînturi de dialoguri şi să avansez aşa, să caut, să scriu în direct, să lucrez textul, apoi să-l corectez de mînă şi să-l dau actorilor, pînă ce vom reuşi să găsim împreună filmul pe care trebuie să-l facem. Sper ca într-o bună zi să pot face aşa. Pentru Dumnezeu e mare, eu sînt mititică, am scris un scenariu, apoi cu o lună înainte de a începe filmările, am făcut repetiţii cu majoritatea scenelor, pe video, apoi am rescris uintîndu-mă la casete, acasă la mine, după care am început filmările. Mi se întîmplă să rescriu dialogurile unei scene în ultimul moment, pe platou.

Cum aţi făcut castingul?

Pentru rolul lui Michèle voiam o actriţă de douăzeci de ani, micuţă de talie, evident, care să aibă fantezie, multă fantezie. Mathilde Seigner mi-a vorbit de Audrey Tautou. “Pe platou, la Venus, este o mititică absolut deosebită! Ar trebui să o vezi”, mi-a zis ea. Filmau împreună Venus Beauté, de Tonie Marshall. Şi am văzut-o. Era absolut delicioasă. Probele pe care le-a dat împreună cu Edouard Baer au fost decisive: cuplul lor funcţiona, erau Michèle şi François.

La acel moment, Edouard Baer nu era prea cunoscut în lumea filmului. Cum de v-aţi gîndit la el?

Pe cînd scriam scenariul, am dat peste emisiunea Nonante, o emisiune de televiziune complet trăznită, pe care o prezentau Edouard şi Ariel Wizman. Intervievau diverse persoane într-un decor îngrozitor. Reportajele erau foarte bune, iar ei erau extraordinar de amuzanţi. Privindu-l pe Edouard, fără să vreau m-am gîndit la François. Mi-am zis: “François aşa este: inteligent, caustic, amuzant, crud, trăznit”. Nu ştiam că este actor, dar am cerut să-l întîlnesc. La primele probe, nu a fost deloc aşa. Edouard opunea rezistenţă. Nu ştiu de ce, nu l-am întrebat niciodată. Poate că îi era foarte teamă să meargă aşa de departe. Dar, după două ore, François a ieşit din ascunzătoare. În scenariu, François era unpersonaj sumbru, dur, antipatic, iar în film Edouard a reuşit să-l facă foarte simpatic. În acea perioadă nu-i dădeai mai mult de 22 de ani, ori eu aveam nevoie de un medic veterinar, cineva matur. Aşa că l-am făcut să-şi lase barbă (nu voia deloc!!), să-i tăiem părul (am reuşit cîte un pic, cîte un pic), iar costumiera i-a schimbat încetul cu încetul înfăţişarea. La repetiţii am descoperit că era un foarte mare actor, fără să ştie că este un mare actor. Are un talent enorm.

Iar pe Julie Depardieu, cum aţi ales-o?

Îmi aduc aminte de mişcările pe care le-a făcut cînd a intrat în cafeneaua unde aveam întîlnire, felul în care şi-a azvîrlit pe jos geanta şi bluzonul. A făcut-o cu o graţie absolută. Degaja atîta energie şi atîta fantezie (este foarte nostimă!), încît mi-am dorit să joace în film. Am rescris rolul “prietenei”pentru ea: prietena care face studii de psihologie şi trăieşte totul sub influenţa psihanalizei. Valérie, prietena, sînt eu, oarecum.

De ce aţi făcut-o manechin pe Michèle?

Michèle este micuţă de înălţime, şi totuşi vrea să fie manechin, ceea ce înseamnă că nu este conştientă de ea, că nu are încredere în ea. Dar, cum este foarte drăguţă, reuşeşte să prindă ceva de lucru în domeniu. Cînd îi spune lui François, este o glumă, dar, de fapt, ea visează la asta.