S-a intamplat sa revad "Casino Royale" cu doar cateva ore inainte de proiectia "Quantum of Solace". Jocul hazardului avea sa se vadeasca de bun augur - cand am descoperit ca noua paradigma presupune bonduri mult mai stranse intre filmele Bond. Ca atare, se impune ca ambele productii sa fie discutate conjugat.
...Dar nu inainte de a arunca o necesara privire retrospectiva peste toate seriile anterioare, sub raportul valorilor si al datelor specifice.
...Dar nu inainte de a arunca o necesara privire retrospectiva peste toate seriile anterioare, sub raportul valorilor si al datelor specifice.
Personal, raman adeptul lui Sean Connery, desi britanicii l-au adoptat in corpore pe Roger Moore drept cel mai Bond dintre Bonzi (si, recunosc, in acest segment secund al serialului, umorul, autobascalia, inventivitatea si credibilitatea neverosimilului se combinau in cea mai mestesugita reteta). S-au strecurat printre ele formulele incerte Lazenby si Dalton, ba chiar si parodicii George Hilton, Peter Sellers si Terence Cooper - dupa care a urmat pauza-record de sase ani pana la Pierce Brosnan, un nou Bond acceptabil, care s-ar fi putut impune cu drepturi depline, daca nu s-ar fi intins chiar si pana la el umbra legendarilor Connery si Moore. Ceea ce s-a remarcat la seria brosnaniana a fost aplicarea extrem de meticuloasa a retetei, inventivitatea situatiilor limita, preocuparea de a aborda in fiecare episod cate o problema majora a lumii contemporane, precum si complexitatea si rotunjimea pregenericelor (desi nici unul, nici chiar cel cu plonjonul de pe motocicleta in avion, din "Goldeneye", nu batea deliciosul prolog cu Fidel Castro din "Octopussy"). Valoric, insa, si perioada 1995-2002 a stat sub semnul aceleiasi sinuozitati proprii intregului serial: dupa surpriza placuta cu "Goldeneye" (minus ultima treime, anticlimactica prin schematism), a urmat caderea in abisul "Tomorrow Never Dies", redresarea partiala cu "The World Is Not Enough", si noua dezamagire din "Die Another Day". Si, din nou, tacere.
In sfarsit, in 2006, dupa patruzeci si patru de ani de la "Dr. No" (ba chiar, o jumatate de secol si mai bine dupa primul si cel dintai, uitatul "Climax!" din 1954, ecranizare de televiziune dupa "Casino Royale", cu Barry Nelson si Peter Lorre - Le Chiffre), serialul face o noua saritura la mare distanta, de pe o macara pe alta (si la propriu, si la figurat - secventa urmaririi prin santierul de constructii din Madagascar fiind una dintre cele mai reusite), revenind pentru a treia oara la aceeasi sursa literara de inspiratie - si, in sfarsit, intr-o cheie demna de retinut.
Actualul Bond - James Bond - Daniel Craig, e extrem de adecvat in rol, complex, colturos si vulnerabil. Tocmai de-aici pornesc si problemele in "Casino Royale", care incearca sa-si umanizeze eroul, si sa-i aduca nastrusnicele aventuri mai cu picioarele pe pamant. Principala greseala a scenariului este ca abordeaza personajul la nivelul reactiilor, nu al motivatiilor. Nu trebuie sa uitam ca orice franciza functioneaza pe baza unor automatisme de perceptie - in asta sta specificul si eficienta acestui gen de divertisment. Daca tii neaparat sa-ti upgradezi masinaria, ai nevoie de timp, si trebuie sa umbli in primul rand la motor, si abia apoi la caroserie, claxon si semnalizatoare. Or, Bondul lui Craig incepe asa cum il stiam (mai putin inevitabilul lifting actoricesc), si dintr-o data, fara nici o explicatie, il vedem indragostindu-se - de o partenera nici macar prea deosebita, fizic sau caracterologic (Vesper Lynd - Eva Green, una dintre cele mai sterse Bond-Girls ever) - demisionand, facand greseli complet out of character (atat ca personaj, cat si la propriu). Greu, foarte greu de acceptat - mai ales ca, pe langa gratuitate, interludiul romantic mai e si banal, siropos, scos din context, creand o ditamai burta tocmai in zona unde ar fi trebuit sa se acumuleze inexorabil tensiunile in vederea ciocnirilor finale (greseala pe care am intalnit-o de nenumarate ori, la cineasti care mizau pe rolul de "trambulina" al unui asemenea respiro - uitand ca, daca vrei ca trambulina sa te catapulteze, trebuie sa-ti iei avant si sa sari pe ea; in speta, sa-ti incarci personajele - care, conform uzantelor oricarui brand de consum, erau doar niste fermecatoare fantose).
Mai pacatuia "Casino Royale" si la secventa-cheie ("lupta", "big-event-ul", "mid-point-ul"): fatidica partida de poker in jurul careia graviteaza tot filmul. Dar la ce te poti astepta, cand totul se desfasoara la modul cel mai banal - nu exista nici macar o sugestie de tris sau alta tactica de a invinge, nici urma de inventivitate - ca sa nu mai vorbim de platitudinea stilistica (a regiei si actorilor). Ce distanta, de la inoubliabilul poker din tren, cu scaparatoarele confruntari intre temperamentul lui Rober Shaw si giumbuslucurile lui Paul Newman, in "The Sting"! Practic, in acel moment, "Casino Royale" a capotat, descarcandu-si molesit toata sarcina acumulata in prima jumatate (in care se distingea si cele mai bune secvente ale filmului: urmarirea pe santier si confruntarea de la aeroport). Punctul culminant (surparea casei din Venetia), oricum greu acceptabil ca veridicitate, mult lungit si subminat de sentimentalisme, survine dupa o baltire mult prea indelungata, si e lipsit de orice sustinere. Iar finalul functioneaza doar pe jumatate - prin faptul ca e deschis, si pune punct cu replica de marca (pastrata pentru acum, abia): "Name's Bond... James Bond!" Pregatita cum se cuvine, frustrarea creata de aceasta incheiere surprinzatoare si lasata in coada de peste ar fi fost creatoare. Asa, nu e decat iritanta.
Doi ani mai tarziu, insa, avem surpriza de a constata ca filmul urmator incepe aproape exact din acel punct - transformandu-l pe James Bond, pentru prima oara, in semi-foileton. Ceea ce, privind in urma, justifica retroactiv sau intregeste tardiv macar unele dintre neimplinirile episodului trecut. Ca atare, il putem accepta ca pe o simpla pregatire disproportionata a intregii serii Craig (anuntata ca atare, prin faptul ca si actualul final pastreaza o deschidere), care incepe sa-si defineasca identitatea abia in actualul "Quantum of Solace".
La fel ca in deceniul trecut, pe vremea lui Brosnan, si de data asta subiectele cauta o angajare accentuata in cele mai grave problematici contemporane cu potential de dezvoltare criminala pe scara larga, pana la atingerea coruptiei la cel mai inalt nivel si punerea in pericol a situantei internationale. Avem de-a face cu o super-corporatie transnationala (numita "Quantum") de speculatii financiare la nivel macro (vizionara optiune, cand actuala criza mondiala era tocmai pe teava!), care in "Casino Royale" finanta diverse grupari teroriste si paramilitare din intreaga lume (iar rahatul dadea-n ventilator cand tartorul, Le Chiffre, miza - si pierdea - la poker milioanele baietilor). Rezultatul era ca, printr-un alt twist non-bondist, personajul malefic era lichidat imediat dupa aceeea, facand loc unui antagonist si mai redutabil - pe care finalul il gasea in partea nedorita a pistolului lui 007. Acum, mergand pe filiera, printr-un vertabil principiu al dominoului, ajungem la niste mize si mai mari: monopolizarea resurselor strategice in anumite puncte fierbinti de be glob - petrolul pana la un punct, sau, la un nivel si mai dramatic... apa, in desertul bolivian.
Scenariul (Paul Haggis, Neal Purvis si Robert Wade - Fleming nu mai e creditat nici macar ca genitor al personajului principal) e la fel de complex si precis articulat ca al filmului anterior, dar mult mai bine echilibrat in planul ansamblului, semn ca autorii (aceiasi trei) s-au asezat mai stabil in aceasta formula de colaborare (de retinut ca Purvis si Wade au mai scris, printre multe altele, "The World is Not Enough" si "Die Another Day", iar Haggis, care dupa zeci de scenarii de televiziunee s-a intalnit prima oara cu Bond la "Casino Royale", e si autorul unor scripturi ca "Million Dollar Baby", "Crash", "Flags of Our Fathers", sau "Letters from Iwo Jima". In plus, trioul a reusit sa depaseasca ezitarile zaharisite de-acum patru ani, urmarind mult mai incisiv si credibil ezitarile si incertitudinile umane ale personajelor - mai ales in planul omniprezentelor suspiciuni paranoice care constituie un sub-plot important al povestirii - vezi personajele Mathis (Ginacarlo Giannini) si Felix Leiter (Jeffrey Wright), duse mai departe din "Casino..."; din nefericire, aceeasi relativizare a loialitatilor de soldeaza si cu un rezultat parazitar: redutabilul MI6 nu mai e nici pe departe atotputernic ca in trecut, ba chiar adeseori, in raport cu alte institutii ale statului, incepe sa para cam la fel de autoritar ca o asociatie a locatarilor de la scara III. Umanizarea lui M, inceputa cu rapirea din "The World Is Not Enough" si continuata in "Casino Royale", cand Bond ii violeaza putin domiciliul pentru o consultatie la ceas de noapte, submineaza si mai mult sanctitatea companiei, reducand miza fara a pune nimic in loc. Noroc ca drama constituita in jurul lui 007 insusi - efortul de a ramane detasat, infranandu-si pornirile de a glisa in sfera rafuielilor personale - functioneaza acceptabil, potentand corect conflictul.
Regia lui Marc Forster (aflat la doar al optulea film, dupa "Finding Neverland", "Stay", Stranger Than Fiction" si "The Kite Runner") e mult mai sigura, coerenta si nervoasa decat a lui Martin Campbell (care, culmea, avea la activ douazeci si trei de filme, printre care laudabilul "Goldeneye" si cei doi "...Zorro" reciclati cu Banderas). Inevitabilele secvente de super-chase reusesc sa atinga din nou nivelul de adrenalina de pe vremea lui Roger Moore si, intermitent, Pierce Brosnan, desi ne lasa, totusi, sa tanjim dupa ingeniozitatea unora dintre cele mai trasnite solutii de pe vremuri (ca, de pilda, ferfenitirea pneurilor ca sa-si faca B.M.W.-ul drezina, in "Octopussy"). Nu lipsesc nici inadvertentele crase - una dintre ele subminand (aceeasi greseala ca-n "Casino...") tocmai punctul culminant: incendierea nejustificat de rapida a hotelului si, cireasa pe tort, sueta contemplativ-confesional-sentimentaloida, prelungita cu osardie, intre Bond-Boy si Bond-Girl, in mijlocul flacarilor care i-ar fi parlit in trei sferturi de secunda fix (nu le mai ardea lor de stat la taclale, pana-i hau'!).
Ca tot veni vorba de B-Girls, Olga Kurylenko se achita bine de sarcini, amintindu-ne mai mult de rolurile din Paris, je t'aime sau Le Serpent, decat de neprivibilul "Hitman" ori nehotaratul "Max Payne" (apropo, inc-o revolutie: Fata-Bonda nu mai e o debutanta), iar alternativa ei (ca de obicei, 007 aplicand principiul "intre doua / nu te ploua"), Gemma Arterton, in rolul Strawberry Fields (din nou un nume calambur, desi greu sa mai bata vreunul nerusinatul Pussy Galore din "Goldfinger") se trece nedrept de repede (noroc ca va avea sansa sa se impuna cu "Tess of the D'Urbervilles", la care tocmai filmeaza).
Foarte imbucurator, insa, e Mathieu Amalric, in rolul arch-villain-ului Dominic Greene - pervers-nuantat si mult mai complex decat in hiper-supraevaluatul Jean-Do din Le Scaphandre et le papillon. Se mai remarca acolitul sau negativ, Generalul Medrano, interpretat taios si robust de distinsul actor mexican de teatru si film Joaqu
