Să faci un film biografic despre Napoleon Bonaparte, măruntul militar corsican a cărui ascensiune fulminantă l-a transformat într-unul din cei mai influenţi (şi letali) lideri din istoria Europei, e o sarcină aproape imposibilă. Subiectul este atât de generos, încât cu siguranţă ar fi fost mai potrivit pentru un serial cu buget gigantic şi nu pentru un lungmetraj de cinema. Ridley Scott abordează subiectul cu ochiul versat în realizarea impresionantelor scene de luptă, dar contrastul dintre scenele de anvergură şi cele care ar trebui să-l aproximeze pe Napoleon ca soţ şi tată este atât de mare, încât rezultatul e inegal şi, pe alocuri, chiar amuzant.
Bine ar fi ca înainte de vizionare să nu consulţi pagina de wikipedia a lui Napoleon, pentru ca parcursul său din film să vină cu cât mai multe surprize. Ne amintim cu toţii, poate, de Austerlitz, de invazia Moscovei şi de Waterloo de la orele de istorie, dar cele mai multe detalii sigur s-au pierdut în negura memoriei. Scenariul lui David Scarpa (All the Money in the World), care s-a ocupat de altfel şi de Gladiator 2, notează conştiincios momentele importante ale carierei lui Napoleon, pe ecran fiind identificate şi notabilităţile din jurul său, precum Paul Barras (Tahar Rahim), Lucien Bonaparte (Matthew Needham), Caulaincourt (Ben Miles) şi mulţi alţii.
Citeşte aici despre Gladiator 2, cel mai aşteptat sequel din 2024.
Toate aceste personaje secundare masculine sunt dominate, în schimb, de Joséphine (Vanessa Kirby), văduva unui aristocrat executat prin ghilotinare în timpul aşa-zisei Terori iacobine, perioada imediat următoare Revoluţiei franceze. Joséphine îl fascinează pe Napoleon din prima secundă şi devine curând o forţă centripetă a vieţii generalului de carieră ale cărui preocupări sunt dominate de strategii militare, ambiţie politică şi negocieri pentru putere. Prin imaginarea unei relaţii de dominaţie între Napoleon şi Joséphine, filmul invită la o meditaţie asupra puterii: bărbatul cel mai puternic din lume, care a îngenuncheat împăraţi şi ţari pe câmpul de luptă, se poartă ca un băieţel răsfăţat şi pofticios în patul cu baldachin din reşedinţa imperială.
Filmul discută şi relaţia dintre popularitate şi putere, obsesia păstrării puterii şi ceea ce eşti dispus să faci pentru ea (Napoleon a făcut un sacrificiu imens). Mai vorbeşte despre puterea gloatei dezlănţuite, despre ura săracului flămând pentru cel îndestulat, despre cum o multitudine de oameni reuniţi într-o armată încetează să mai fie oameni şi devin o masă de carne uşor de sacrificat fără ezitare în marele joc al istoriei. În film se vorbeşte de glorie, doar că pentru această glorie mor milioane. Ce să fie mai trist decât prestigiul clădit pe moartea a milioane de oameni?
Nu avem decât cuvinte de laudă pentru scenele de luptă, unde Ridley Scott îşi foloseşte experienţa din Gladiator şi Kingdom of Heaven pentru coregrafii elaborate ce ar trebui văzute pe un ecran cât mai mare: de pe scaunul din sala IMAX, te simţi ca Napoleon sau ducele de Wellington (un Rupert Everett ajuns la vârsta a treia) urmărind cu sufletul la gură, de pe două dealuri diferite, cum armata franceză o înfruntă pe cea engleză la Waterloo.
Din păcate nu avem aceleaşi cuvinte de laudă despre câteva alegeri dubioase ale lui Scott. În interpretarea inegală a lui Joaquin Phoenix, Napoleon este înfăţişat drept bântuit de o combinaţie bizară de iniţiativă şi ezitare. Deşi sunt scene în care împăratul apare drept un politician abil şi manipulator, gata să treacă într-o fracţiune de secundă de la promisiunea mieroasă la ameninţare, în altele pare complet nesigur pe el, parcă în pragul leşinului sau al unui atac de astm.
Uneori ai senzaţia că tot ce se întâmplă pe ecran se întâmplă împotriva voinţei lui Napoleon şi că poziţia predilectă a scenariului e să prezinte personajul ca o bărcuţă în derivă pe oceanul nemilos al destinului şi nu ca pe liderul militar ale cărui strategii încă sunt studiate în academiile militare din întreaga lume. Rezultatul este neverosimil şi dau apă la moară acuzaţiilor istoricilor (francezi şi nu numai) că filmul îşi ia prea multe libertăţi, pentru efecte dramatice, cu ceea ce a consemnat de fapt istoria.
Îi reproşăm şi durata de aproape două ore şi 40, pe care chiar o simţi (nu ca în cazul lui Oppenheimer, la care nu simţi cum trec cele trei ore, după cum am menţionat şi în cronică), care face Napoleon să fie perceput ca o lecţie de istorie întreruptă de scene de alcov. Chiar dacă nu convinge întru totul, Napoleon este o adevărată experienţă cinematografică şi ar trebui văzut la cinema.
