Regizorul german Hans-Christian Schmid a decis sã aduca pe ecran povestea tinerei Michaela Klinger, suferind de o boalã psihicã incertã, greu tratabilã prin metode clasice si rezistentã la orice tentativã de interpretare.
Povestea tristã a acestei adolescente fusese deja adusã în atentie, datoritã filmului american The exorcism of Emily Rose (2005), care schimbase în cheie horror evoluþia dramaticã a bolii.
De aceastã datã subiectul este aprofundat pe plan psihologic; protagonista este atent studiatã, se descriu amãnuntit ultimele luni din viata ei, de la sosirea la universitate pânã la exorcismele finale, analiza contrastelor din mediul sãu familial si social predominând în naraþiunea filmului. Povestea devine un pretext pentru a aduce lumina într-un amestec de fapte, ideologii si generalitãti care caracterizeaza acea perioadã istoricã, si fiecare actiune a Michaelei trãdeaza un contrast cultural tipic sfârsitului anilor '70. Se acumuleazã o tensiune între pãrinti si copii, tensiune între o viziune bigot-conservatoare si o experientã progresivã, coloratã de lumini, rock si independenta tineretii. Michaela trãieste continuu într-o situatie limita între catolicismul represiv al unei familii obtuze si o multiplicitate totalã de stimuli ai unei vieti universitare excentrice si riscante. Isteria ei degenereazã si o solutie extremã duce la deteriorare totalã.
Requiem se integreazã perfect în renãscutul cinema german, alãturi de alte realizãri precum Milchwald (2003), Falscher Bekenner (2005) ) de Christoph Hochhäusler, Lucy (2006) în regia lui Henner Winckler, Der Lebensversicherer (2006) de Bülent Akinci sau Montag (2006) realizat de Ulrich Köhler; un cinema al cotidianului necosmetizat, fãrã patos inutil, fãrã ornamentatii, cu finisãri aproape clinice, alb si rece, cu o profundã psihologie subiacentã personajelor.
Filmul merita vãzut pentru viziunea regizoralã, o imagine în tonuri gri, o mizanscenã în nuante de documentar bine calibratã, dar alegerea unei chei documentaristice poate fi riscantã: tentativa de a furniza date si stiri si tendinta de a convinge pe plan logic nu corespunde cu exigentele artistice.
Prima parte a filmului este caracterizatã de o totalã lipsã a impactului emotional; pânã si realismul excesiv al scenografiei atenteazã la gustul estetic al spectatorului mai sensibil. Existã si o senzatie de deja-vu care apare în scena în care mama îsi îmbãiazã fiica ghemuitã în cadã, preluatã aproape în detaliu din The Exorcist (1973) al lui William Friedkin. Dar nu existã loc pentru fantezie: povestea e spusã asa cum a avut loc în realitate. Interpretarea actritei Sandra Hüller în rolul principal (pentru care a primit "Ursul de Argint" pentru cea mai bunã actritã - Berlinala 2006) este corectã, dar nu exceptionalã, prea legatã de formarea ei teatralã, si nu reuseste sã transforme de una singura un documentar bun într-o operã de artã.
Tot ce vã rãmane de fãcut e sã ascultati Deep Purple si sã reflectati la numeroasele referinte culturale ale acestei vizionãri.
