În 2017, Loving Vincent devenea primul lungmetraj animat din istorie ale cărui cadre erau în totalitate pictate în ulei. Regizorii, poloneza Dorota Kobiela (acum este cunoscută profesional sub numele DK Welchman) şi britanicul Hugh Welchman, au devenit peste noapte celebrităţi ale lumii animaţiei, câştigând zeci de premii internaţionale (inclusiv un Premiu al publicului la cel mai mare festival de animaţie de pe glob, cel de la Annecy) şi primind o nominalizare la Oscarul pentru Cel mai bun lungmetraj animat. Şase ani mai târziu, cei doi regizori lansează un proiect asemănător, The Peasants/În numele pământului, inspirat de un roman-fluviu polonez şi influenţat vizual de diverşi pictori est-europeni din perioada scrierii romanului.
De vineri, În numele pământului poate fi văzut pe marile ecrane, ocazie cu care am participat la o conversaţie cu regizorul Hugh Welchman. Am discutat nu doar despre marile mize ale filmului (foarte apropiat tematic de romanul "Ion" al lui Liviu Rebreanu, cronica noastră aici), dar şi despre inteligenţa artificială, rolul femeii în societate şi şansele ca povestea din În numele pământului să se repete şi în zilele noastre.
The Peasants o are în centrul atenţiei pe Jagna (Kamila Urzedowska, dreapta), cea mai frumoasă fată dintr-un sat polonez de la sfârşitul secolului 19. Atrasă de tânărul şi chipeşul Antek (Robert Gulaczyk, stânga), Jagna va trebui să se mărite cu mai vârstnicul, dar extrem de bogatul văduv Boryna (Miroslaw Baka), tatăl lui Antek. Prinsă între cei doi bărbaţi, Jagna va pune în mişcare un şir de evenimente imposibil de prevăzut.
Cinemagia: Trebuie spus de la început că în România avem un roman cu premisă similară, doar că în acesta un ţăran sărac trebuie să aleagă între o fată frumoasă, dar la fel de săracă, şi o fată bogată, dar pentru care nu simte nimic. Care a fost principala atracţie a romanului pentru tine şi DK?
Hugh Welchman: Când eram pe finalul producţiei cu Loving Vincent ştiam deja că filmul va avea un parcurs bun, deja interesul [de la festivaluri şi distribuitori] era foarte mare. Am început atunci să ne gândim dacă nu ar fi oportun să facem un al doilea film pictat în ulei. Dar categoric nu voiam să facem un Loving Vincent 2, adică să pornim de la tablourile unui alt pictor celebru.
Noul film putea fi de orice gen, inclusiv SF sau horror. Dar în timp ce lucra la Loving Vincent, DK a ascultat audiobook-ul "Ţăranii" (n.r. - autorul este Wladyslaw Stanislaw Reymont) şi a fost fascinată de descrierile poetice şi picturale de acolo. Mi-a dat romanul tipărit şi mi-a zis că e o carte importantă pentru literatura poloneză, fără să spună că era tentată de o adaptare. E ditamai cartea, are 900 de pagini (râde), dar într-un târziu am terminat-o şi e cert o capodoperă. Este cea mai bună carte despre viaţa ţăranilor pe care am citit-o vreodată.
M-au fascinat nu doar descrierile, ci şi personajele care trăiesc pur şi simplu. Este un anumit misticism religios acolo, în unele părţi abordarea e realistă, în altele impresionistă. Reymont pur şi simplu pictează cu cuvintele. I-am zis lui DK că o adaptare în ulei ar putea funcţiona mai bine decât una live action. Acest tip de animaţie necesită foarte mult timp şi este cel mai scump de realizat. Dacă te apuci de aşa ceva, chiar trebuie să crezi în subiect.
În ceea ce priveşte povestea, acel pătrat amoros dominat de gelozie dintre Boryna, patriarhul satului a cărui soţie a murit recent, Jagna, cea mai frumoasă fată din sat, care, fără ştirea viitorului soţ, are o aventură toridă cu fiul însurat al lui Boryna [este un teren fertil] pentru un anumit dramatism extrem de ecranizabil. Cartea acoperă viaţa întregului sat de-a lungul unui an întreg, dar noi ne-am concentrat asupra acestei intrigi centrale. Jagna şi ce i se întâmplă ei ni s-a părut fascinant, pentru că există un dublu standard acolo. Mai mult, Jagna e o fire artistică şi un spirit liber şi ce i se întâmplă nu e consecinţa faptului că face ceva greşit, ci a faptului că refuză să joace după regulile comunităţii. Este o poveste cu care oricine se poate identifica.
Aş spune că nu e o poveste specific poloneză. Se poate întâmpla absolut oriunde...
Absolut! Interesant este faptul că DK nu a vrut iniţial să-mi spună de ecranizare pentru că "Ţăranii" i se părea o carte "prea" poloneză. Când am terminat romanul m-am gândit exact la ce spui tu, că se poate întâmpla oriunde. Şi nu doar că e o poveste universală, este şi una modernă, pentru că acel conflict se poate petrece şi în zilele noastre. De exemplu am avut spectatori indieni la premiera mondială de la festivalul de la Toronto şi după proiecţie au venit la mine şi mi-au spus: "Asta este o poveste indiană!" Unul din ei mi-a povestit de o prietenă care studia la universitate: a fost obligată de familie să se întoarcă în satul natal şi să se mărite.
Mai mult, inegalitatea dintre sexe şi shaming-ul femeilor sunt probleme cât se poate de actuale. Şi acea întoarcere a întregii comunităţi împotriva Jagnei este ceva ce se întâmplă mult mai frecvent acum[, în era internetului şi a reţelelor de socializare], când comunităţi anonime se pot întoarce împotriva cuiva. Ce i se întâmplă Jagnei se poate întâmpla oricui, oriunde în lume, chiar şi în moderna noastră societate europeană. Am vrut să punem acest aspect în faţa publicului nostru şi să ne întrebăm cât ne-am schimbat în 120 de ani.
Spuneai că acest tip de animaţie este pe cât de lent, pe atât de costisitor. Îmi poţi da câteva detalii legate de producţie?
Păi fiecare cadru necesita cinci ore de muncă, în medie. Şi am avut 40.000 de cadre. Dacă o singură persoană ar fi pictat întregul film, ar fi durat aproape un secol. În cazul nostru, producţia a durat doi ani, cu 125 de pictori din patru ţări. Studioul principal a fost în Polonia şi am avut studiouri mai mici în Lituania, Belgrad şi Kiev. De menţionat că acesta din urmă a fost funcţional cu două luni înaintea de invadarea Ucrainei. Imediat apoi, am încercat să evacuăm colegii de acolo, dar nu am putut evacua decât colegele, pentru că bărbaţii erau de vârsta înrolării. Apoi pictoriţele din Ucraina au devenit o parte importantă a studioului din Polonia. Am încercat să redeschidem studioul din Kiev, dar a fost dificil pentru că erau prea multe pene de curent şi bombardamente.
Aţi apelat în vreun fel la AI, la inteligenţa artificială în producţia filmului?
Nu. Doar HI (n.r. - human intelligence), adică inteligenţa umană (râde). Am făcut teste, pentru că o automatizare ne-ar fi fost de mare ajutor, dar faza cu pictura în ulei este că fiecare pictor are o abordare individuală. Sunt prea multe diferenţe între stiluri, tuşe, cum se lucrează cu lumina, tipul de vopsea folosit. Este imposibil să creezi asta cu inteligenţa artificială. Pe lângă cei 125 de pictori în ulei am lucrat şi cu 100 de pictori digitali, dar exclusiv cu inteligenţă umană. Pictura în ulei are idiosincraziile ei şi asta o face extrem de dificil de generat cu inteligenţa artificială, probabil va fi ultima formă de artă cucerită de inteligenţa artificială. Este realizabil cu forma statică, dar cea în mişcare conţine prea multe variabile. O mare provocare a proiectului a fost tocmai coerenţa stilistică a cadrelor, dar diferenţele au dat şarmul şi aspectul unic al filmului. Când te uiţi la el pare cumva necizelat şi imperfect, dar asta îi dă o frumuseţe specială.
Dar înainte de a picta aţi filmat live action. Aţi fost vreo clipă tentaţi să faceţi un film live action sau măcar aţi discutat despre asta?
Da, filmarea propriu-zisă a durat două luni. Şi da, am discutat şi aspectul asta, deşi încă de la început planul era să facem o animaţie din picturi în ulei. Dar am avut filmări elaborate, scenografie elaborată, costume, secvenţe complicate. La scena luptei am avut 60 de persoane în cadru, plus 12 cai, totul filmat cu şase camere. Când faci ceva atât de elaborat şi te gândeşti că abia apoi începe greul, cum ziceam mai devreme, e vorba de un secol de pictat neîntrerupt, normal că îţi pui nişte întrebări. Dar am considerat de la început că asta vrem pentru filmul nostru, să fie pictat.
