O familie se mută într-o casă nouă şi... Deja sunt zeci şi zeci de filme horror care explorează ce se întâmplă când un suflet inocent este pervertit de un rău milenar, dar iată că Pope's Exorcist/Exorcistul papei reambalează totul, punându-l pe post de fundă pe nimeni altul decât Russell Crowe, unul dintre foarte puţinii câştigători de Oscar (un altul ar fi Nicolas Cage) care se dedică plenar genului horror. Rezultatul, care poate fi văzut de publicul din România cu o săptămână înaintea celui american, e cu bune şi rele. Să le explorăm mai jos.
Sunt multe horror-uri cu posedări care pretind că ar fi ancorate în realitate, cum ar fi The Amityville Horror sau franciza The Conjuring, aceasta din urmă bazată pe aşa-zisele experienţe extreme ale soţilor Ed şi Lorraine Warren, dar Exorcistul Papei plusează cu o persoană a cărei activitate a lăsat mult mai multe urme birocratice: Gabriele Amorth, un preot însărcinat oficial de Dioceza Romei, instituţie subordonată direct Papei, să oficieze exorcizări. Conform propriilor declaraţii, Amorth ar fi oficiat peste 100.000 de exorcizări de-a lungul celor trei decenii cât s-a aflat în funcţie, iar premiera de vineri se bazează pe cele două cărţi scrise de acesta.
Dar ajunge cu istoria (mai mult sau mai puţin cosmetizată, pentru că numărul de exorcizări propus de Amorth a fost adesea contestat ca irealizabil), să revenim la film. După un început în care descoperim cât de inventiv e Amorth (Crowe) în abordarea exorcizărilor, dar şi că nu orice comportament anormal este o posedare demonică, facem cunoştinţă cu victimele: Julia (Alex Essoe) şi copiii ei, adolescenta Amy (Laurel Marsden) şi micul Henry (Peter DeSouza-Feighoney) ajung la o abaţie din Spania pe care Julia vrea să o renoveze şi să o vândă. Aflăm imediat că Henry nu a mai scos o vorbă de la moartea tragică a tatălui său, cu un an în urmă, moarte care le-a afectat iremediabil şi pe Julia şi Amy. Nu trece mult şi Henry dă semne de posedare, iar cazul ajunge la cunoştinţa papei (legendarul Franco Nero). Evident, Amorth este trimis să investigheze, iar acesta conchide imediat că puştiul e posedat de un demon neaşteptat de puternic...
Sunt multe elemente în Exorcistul Papei pe care le-ai văzut şi revăzut de nenumărate ori, mai ales dacă eşti un fan al genului, şi am spune şi că efectele speciale nu sunt dintre cele foarte bine realizate, dar premiera de vineri compensează cu replici amuzante în care Russell Crowe dozează foarte bine sarcasmul acid şi (auto)ironia blajină. Din start devine clar că filmul nu se ia prea în serios şi că, în loc de "veridicul" înspăimântător, preferă exagerările ironice, ca şi omagiile aduse unor filme-cult precum The Evil Dead.
Sunt unele horror-uri pe care o parte a publicului le evită din cauza sperieturilor prea puternice. Am spune că Exorcistul Papei este mai prietenos cu acest public mai puţin doritor de senzaţii tari şi că, dacă de exemplu filmele din seria The Conjuring ţi s-au părut prea înfricoşătoare, este foarte probabil să nu ai aceeaşi impresie la premiera de vineri.
Dincolo de sperieturi, efecte speciale şi voci guturale, Exorcistul Papei ironizează întrucâtva filmele genului (de exemplu ritualul de exorcizare) şi pune punctul pe i repetând de mai multe ori că în imensa majoritate a cazurilor, explicaţia unui comportament ieşit din comun se descoperă la medic sau la psihiatru şi nu la preot. Ne întrebăm oare care ar fi fost deznodământul ultramediatizatului caz Tanacu (ecranizat în filmul După dealuri al lui Cristian Mungiu) dacă acei preoţi ar fi văzut înainte Exorcistul Papei...
