Un film polițist bun e ca un joc de șah între tine și autor, un joc antrenant în care cauți să pui degetul pe formele răului în societate sau pe un sistem care ne corupe promițându-ne dreptatea. Iar noul cinema corean post douămiist, ai cărui protagoniști sunt regizorii Park Chan-wook (Oldboy) și Bong Joon Ho (Parasite), infuzează filmul de gen într-o culoare locală pe alocuri insolită, pe alocuri țipătoare, îmbinând abil suspansul cu umorul și romantismul cu parodia. În Memories of Murder / Salinui chueok (capodopera lui Bong Joon Ho), poliția e doar o instituție defazată, compusă din niște personaje bufe și inapte. Iar în Decision to Leave, climatul polițienesc e doar pretextul de a ne ține captivi într-o lume seducătoare, dar alunecoasă, în spiritul omagial al celebrului Vertigo și în spiritul dictonului lui Alfred Hitchcock de a filma secvențele de dragoste ca pe niște crime și invers.
Moartea unui cățărător (căzut din vârful unui munte abrupt și monolitic) o aduce în audieri pe soția sa, Seo-rae (Tang Wei), omoloaga misterioasă și suspectă a personajului lui Kim Novak, care îi dezamorsează tot tactul detectivului. Secvența interogării e orchestrată cu o precizie aproape subliminală – Chan-Wook a primit un binemeritat premiu pentru regie la Cannes, anul trecut. Iar actrița chineză Tang Wei știe să disimuleze nuanțele trădării de sine, prefăcându-se pierdută în traducere. Seo-rae vorbește un pic coreana, dar mai mult se folosește de o aplicație de traducere verbală ca să răspundă la întrebări. Într-un amplu joc al oglinzilor și al proiecțiilor, pe monitoarele colegilor din spatele camerei de interogare, detectivul Hae-jun (Park Hae-il) se simte mai degrabă la o primă întâlnire romantică decât la o audiere.
Spre deosebire de personajul incapacitat al lui James Steward, vertijul lui Hae-jun e unul strict sentimental. Muntele monolitic nu îi provoacă nici cea mai mică amețeală, însă suspiciunile vizavi de Seo-rae se confundă cu propria lui curiozitate despre femeia din fața lui și, implicit, despre cazul ei. Detectivul o filează sârguincios până găsește o dovadă incriminatoare, însă filmul e un lung lanț al decepțiilor polițienesc-amoroase – în fond, acești poli se complementează, precum în Vertigo, într-un studiu seducător vizual al obsesiei, al proiecției erotice.
Park Chan-wook tratează privirea masculină cu un tragism autoironic, fără să devină ostentativ ca în penultimul său film, The Handmaiden / Ah-ga-ssi, unde își demască propriul fetișism față de lesbianism în ton cu sexualizarea pe care o reclamă. Însă aici, perspectiva detectivului Hae-jun e unui bărbat cu o căsnicie moartă, pe care soția lui vrea să o păstreze pe linia de plutire prin doze homeopatice de sex asumat-trist. Iar inculpata devine puntea celor două forme de escapism – pe de o parte, munca insomniacă de detectiv, și încarnarea unei dorințe obscure. Practic, urmărim traseul absurd al unui bărbat captiv în labirintul cunoașterii – și, implicit, al autocunoașterii.
Farmecul acestei odisee neo-noir stă și în climatul mai mundan, mai familiar și mai non-violent decât în oricare dintre filmele lui Chan-wook, ceea ce îi permite cineastului să ajungă la o formă de esențializare a proiectului său estetic. Să adopte câteva principii simple și să le ilustreze în feluri mereu surprinzătoare, făcând din relația celor doi un tur de forță regizoral, cu valențe mitice. Marea e a ei, muntele e al lui, singura legătură fiind un munte de nisip.
P.S. Oldboy a fost readus pe marile ecrane și încă mai poate fi vizionat în câteva cinematografe.
Părerea ta
Spune-ţi părerea