De ce The Northman, grandioasa epopee cu vikingi, merită văzut la cinema cât încă mai rulează

Alexander Skarsgård, Nicole Kidman, Ethan Hawke, Anya-Taylor-Joy, Willem Dafoe și Björk animă un blockbuster de autor, o legendă scandinavă medievală, culeasă și adaptată de regizorul Robert Eggers împreună cu scriitorul islandez Sjón Sigurdsson.

Nu se știe exact unde și când a apărut legenda lui Amleth. Cert e că a tot traversat Marea Nordului, ajungând până în spațiul britanic. Și apoi global. Iar dacă legenda lui Amleth nu aduce fonetic a Hamlet, atunci cu siguranță putem recunoaște povestea. „Te voi răzbuna, tată! Te voi salva, mamă! Te voi omorî, Fjölnir!” își repetă puberul prinț Amleth în timp ce vâslește pe o mare învolburată părăsindu-și subit copilăria după ce tatăl său, regele Aurvandil (Ethan Hawke), a fost asasinat mișelește de unchiul Fjölnir (Claes Bang), care i-a preluat tronul și regina.

Un lucru e clar: nu avem parte de monoloage și de introspecția filosofică a lui Shakespeare, ci de un blockbuster cu vikingi de 90 de milioane de dolari, o epopee despre aceeași luptă bestială cu destinul. „A fi sau a nu fi” , aceasta e întrebarea care rămâne. Și nu numai că „The Northman” e un spectacol vizual demn de cinema, dar merită ascultat la un sistem Dolby Atmos. Fiindcă sound design-ul și coloana sonoră din acest film nu merită nici ele mai puțin.

Poate că vikingii lui Eggers nu sunt la fel de memorabili ca spartanii sau la fel de forțoși ca matahalele din Game of Thrones, dar sunt de departe cei mai autentici și mai înfricoșători păgâni. Și deci cei mai credibili barbari. În ritualuri animiste delirante și halucinogene ies la suprafață demonii arhetipali ai omenirii. Omul urs, omul lup sau omul șoim. Și, în primul rând, omul-spirit. Omul imaterial, întruchipare cataclismică a destinului. Și să nu uităm cât de activă vulcanic e Islanda, unde are loc acțiunea.

În copilărie, Amleth participă împreună cu tatăl său la un ciudat rit de trecere, o beție abracadabrantă, dar esențială: testul fricii. Ghidați de nebunul curții, Heimir The Fool (Willem Dafoe), tatăl își învață fiul să își exorcizeze toți demonii. De ce îi e frică micuțului Amleth să își asume viața, maturitatea, bărbăția, forța și regatul? Din vintrele tatălui parcă iese un copac al vieții, ca un plămân înfrunzit, translucid, scăldat în cine știe ce apă primordială, care poartă de la o ramură la alta rând pe rând toate generațiile. Iar când cerul se despică într-o lumină demnă și locuibilă, avem parte de cea mai memorabilă apariție a vreunei walkirii călare către Valhalla. Probabil fiindcă îi vedem aparatul dentar al acestei walkirii, un accesoriu atât de bine camuflat în ținuta ei extravagantă încât nu mai înțelegem nici noi pe ce lume suntem.

Așadar, dacă revizităm cu adevărat culturile barbare ale trecutului, nu le putem vedea prea poleite. Da, vorbesc în engleză că e un film de Hollywood, dar personajele strecoară și cuvinte (foarte bine pronunțate, de altfel) în limba nordică veche, ca să nu uităm totuși, dincolo de acțiune și de desfătări audiovizuale, unde ne aflăm.

Debutul lui Eggers, „The VVitch / Vrăjitoarea” e unul dintre cele mai bune filme horror ale secolului XXI fiindcă ne teleportează ca într-un muzeu în gospodăria unei familii creștine din Noua Anglie a secolului al XVI-lea și ne lasă să îi studiem cu adevărat pe acești oameni cu frica lui Dumnezeu și ai naibii de speriați. Iar dacă vedem acest film după „The Northman”, putem înțelege mai bine utilitatea istorică a creștinismului, această religie evident luată în derâdere de către mândrii vikingi. Literalmente, creștinismul ne-a mai calmat puțin. Nu de tot, fiindcă și în lumea credințelor și superstițiilor medievale, copiii tăi sunt posedați, nu bolnavi. Posedați de o vrăjitoare din pădure. Dar măcar nu mai fac pe urșii și se sfâșie între ei printre vulcani.

Firavul copil androgin Amleth (Alexander Skarsgård) crește într-o brută, o mașinărie de ucis care mușcă și scuipă bucăți din adversari țipând apoi ca lupii către zei, după ce performează un ritual pe lângă care haka pare lacul lebedelor. Iar Eggers exploatează imaginarul bogat al acestei mitologii și îl redă fără vreo reținere.

O așezare din Rusia de azi e complet masacrată de acești luptători luați ca sclavi și puși să vâneze alți sclavi. Și cu bestia de Amleth în frunte, nu mai e doar o ambuscadă feroce, cât o etalare a mușchilor și a corzilor vocale. Pentru noi, cel puțin, e mai intimidant zbieratul cavernos și animalic decât vărsarea propriu-zisă de sânge. După asediu, sclavii aceștia păstrează câțiva posibili luptători mai pricăjiți și niște femei pentru treburile gospodărești. Și pe vrăjitoarea pădurii de mesteceni, Olga (Anya Taylor-Joy). Regele Fjölnir nu dorește ca ea să își murdărească mâinile. Deci nu va fi închisă laolaltă cu familia ei și cu tot satul și arsă de vie.

Însă ce contează mai mult pentru Amleth este că sclavii vor fi livrați lui Fjölnir, regele care s-a restras pe o insulă împreună cu regina și cu nou întemeiata familie regală. Și, dacă Amleth reușește să treacă drept un sclav în continuare, va fi cu un pas mai aproape să își împlinească pasiunea față de unchiul său. Împlinire pentru care îi revine o sabie, dar nu orice sabie, ci sabia nopții. Noaptea, tăișul acestei lame invocă precis, dar imprevizibil parcă tot răul din lume. Însă după zorii zilei nu mai iese din teacă. Ziua, bestia se domesticește cu favorita regelui.

Mai există deci și altceva în afară de răzbunare. Dar atunci tot destinul lui Amleth, pe care acesta îl vede ca fiind numai despre răzbunare, e cam dat peste cap. Mai ales dacă nu mai știm, odată cu el, nici cine e Fjölnir și de ce trebuie să îl omoare. Nici cine e de fapt mama lui, regina Gudrún (Nicole Kidman) și de ce ar trebui să o salveze. Și nici măcar pe tatăl său, spiritul negru și zburător încarnat în șoimul răului, nu știe de ce trebuie să îl mai răzbune.