Cronică Nine

Cum să fii, ca să-ţi imaginezi că poţi face un remake după Otto e mezzo? Mai ales când, acum treizeci şi ceva de ani deja, Bob Fosse a făcut - ATENŢIE! - nu un remake (ştia el ce ştia!), ci o "replică", o reabordare a temei şi subiectului într-o formulă altminteri originală şi (lucru esenţial) foarte personală. Fără a se ridica nici pe departe la înălţimea capodoperei originale (lucru pe care, cu deplin bun-simţ, nici măcar nu şi-l propunea), excelentul All That Jazz şi-a ocupat onorabil locul în istoria filmului universal, oferind o lecţie irepetabilă (validă, eventual, în cazul altor producţii referenţiale de acelaşi tip) despre cum te poţi raporta la o mare sursă de inspiraţie, cu decenţă şi demnitate - nu ca un epigon, şi fără să te faci de râs. Nu e deloc surprinzător că exemplele au fost puţine şi de factura excepţiilor care confirmă regula: Sturges, în The Magnificent Seven, a preluat doar filonul epic central al lui Kurosawa, adaptându-l la motivele la fel de valabile ale westernului. Ritt, la rândul lui, a preferat să preia aproape cadru cu cadru decupajul marelui clasic japonez, în The Outrage. Acelaşi procedeu, din păcate, a dat chix pe mâna lui Gus Van Sant, în remake-ul după Psycho.Unii reuşesc, alţii mai puţin, cei mai mulţi deloc.

Că după Otto e Mezzo au comis unii, undeva-cândva (adică, pe Broadway), o dramatizare muzicală, e scuzabil. Se practică. Iar dacă ratezi, poţi spune oricând "eu, măcar, am încercat". Văzând excepţionalele prestaţii coregrafice şi de canto din actuala versiune filmată, îţi poţi da seama că măcar la nivel artizanal musicalul scris de Arthur Kopit şi Maury Yeston încânta ochiul şi urechea (mintea şi sufletul, mai puţin: textul era doar isteţ, fără profunzimi, iar melodiile, deşi corect compuse profesional, rămâneau lipsite de scânteie şi repede cădeau în uitare).

Scenariul lui Michael Tolkin şi Antony Minghella e schematic, preluând mecanic articulaţiile originalului semnat de Fellini şi Enio Flaiano (cu contribuţia lui Tullio Pinelli şi a lui Brunello Rondi - şi recunoscut ca o capodoperă pilduitoare unică a dramaturgiei de film!), pierzându-i pe drum toţi semnificanţii şi înlocuindu-i inefabilul cu umpluturi.

Două-trei secvenţe sunt bine articulate, însă - cea cu Luigi, cea cu cardinalul, cea cu conferinţa de presă.

Ca poveste, filmul lui Federico Fellini şi Flaiano era greu de urmărit, stufos, abscons, halucinant, indigest, enervant, frustrant şi înălţător - pe rând şi în funcţie de cine-l vedea, dar întotdeauna mergând, din vizionare-n vizionare, spre o tot mai empatică seducţie, până la limita dincolo de care orice reîntâlnire cu el devine un orgasm magic, intelectual-afectiv, de două ore şi un sfert. Frankensteinul încropit de Tolkin, Minghella şi  Rob Marshall reuşeşte să fie liniar şi plicticos în numai două ore fără un sfert. E şi asta o performanţă!

Crede Marshall c-a rupt mâţa-n două dând drumul la show tot cu o  aducere a tuturor personajelor în scenă, printr-o panoramă oniric-introspectiv-cântătoare, trimiţând explicit nu la originalul-original, ci la... All That Jazz (semn că l-a văzut - şi nimic din el n-a înţeles)! Iar la secvenţa cu Saraghina (aici, întrupată fără sare şi piper, dar foarte vulgar, de Stacy Ferguson), pur şi simplu îţi vine să ieşi din sală.

Continuând cu distribuţia - bunăoară aduci un actor ca Daniel Day-Lewis, şi nu ştii ce să faci cu el! În primele secvenţe, are haz - dar resursele îi seacă rapid, din scriitură, aşa că până la sfârşit nu mai face altceva decât să se repete, simulând găunos drama artistului în blocaj - că de unde nu-i în text, nici Dumnezeu nu cere! Nu mai spun că titlul e "Nine" - adică mai mult de Opt şi jumătate... Să fim serioşi - dacă e, aşa, cam pe la nivelul lui trei şi-un sfert... sau mai degrabă fără!) Pe lângă el, adorabila Marion Cotillard se pierde într-un rol la fel de convenţional, de parc-ar fi Anouk Aimée trasă la xerox cu 50 de bani pagina. Nicole Kidman e blondă şi frumoasă, Penélope Cruz e hot şi sexoasă (bun momentul muzical - nimic de zis!), noroc că Judi Dench are şansa unui personaj ceva mai original, pe care-l compune sensibil şi cu momente de luciditate. În schimb, Marshall dă iar cu bâta-n baltă băgând-o pe Sophia Loren în rolul mamei: simplă apariţie şi nimic mai mult, destul de estompată vizual ca să-i cruţe fizionomia, fără alt motiv decât acela de a-i avea numele pe afiş. A... şi de ai face încă o bucurie lui Fellini - fiindcă "Sunt sigur că lui Fellini i-ar fi plăcut... Şi Fellini, tot aşa ar fi făcut!" - de parcă Marshall ar fi uitat că, incidental, Fellini a făcut altfel! Cu totul altfel. Cum numai el ştia să facă!

Noroc că genialul Don Federico avea un umor divin, şi un nonconformism ce-i devenise brand personal - aşa că măcar de-un lucru putem fi siguri: nici măcar nu se răsuceşte în mormânt. De-acolo, de sus, se uită zâmbind şi-şi zice-n zinea lui: "Bine, măi copii... Dac-aşa aţi vrut voi... Da' acuma, gata: Otto e mezzo la loc în dulap, iar voi, la şcoală!"